Tristețea cărților, revistelor și ziarelor

                                  de Gheorghe Pârja

Da, cărțile au suflet! Precum revistele și ziarele. Evident aici mă refer la presa tipărită. Cărțile, între coperțile lor, adăpostesc lumi impresionante, dovada mersului vieții pe pământ. De la Homer, la Ion Mureșan. Noile directive guvernamentale pun povară pe viața cărților și a publicațiilor tipărite. Taxa pe valoarea adăugată se va dubla pentru aceste publicații. Știu alternativa lumii contemporane, adică cea virtuală. O bună parte dintre oameni urmează noile oferte. Dar nu putem renunța la cărți și presa scrisă. Care încă tezaurizează valorile omului. Sunt și alte argumente convingătoare. Alte țări mai dezvoltate nu au renunțat la tipărituri, ci din contră le sprijină să reziste pe piață.

Presa scrisă din România e, deja de mulți ani, în criză. Au dispărut zeci de titluri, ziare centrale, ziare locale, săptămânale ori mensuale. Tirajele publicațiilor tipărite au scăzut, iar veniturile din publicitate nu sunt convingătoare. Multe redacții sunt la limita supraviețuirii, iar jurnaliștii sunt modest plătiți. O spun din proprie experiență. Ce este la noi vedem cu ochiul liber. Nimeni nu a găsit o soluție legală, demnă, folositoare tipăriturilor. Au fost tentative, dar au murit în fașă. Am fost martor, când eram vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, la o întâlnire cu un fost premier, care s-a arătat dispus să sprijine, mai ales presa județeană, iar un fost membru al Clubului Român de Presă a sărit ca ars. Și oferta a căzut.

Presa locală, în viziunea lui, era cel mai mare concurent al ziarului central pe care-l conducea. Care atunci era pe cai mari. Patimi de acest gen au fost și mai există chiar în presă. Povestea cu capra vecinului. Unele publicații au recurs la subvenții de la partidele care își doresc o presă favorabilă. Redacțiile devin astfel docile, opace și partizane. Mă grăbesc să spun că ziarul nostru, GRAIUL, în cele trei decenii și jumătate de viață, a căutat și a reușit să-și asigure distanța normală față de realitatea politică, ori a sponsorilor influenți. Și asta o spun în cunoștință de cauză. Nu pledez în acest text pentru pomeni, ci pentru o viziune realistă a guvernanților, ca să nu ia aerul respirabil al industriei tipărite. De care este încă mare nevoie.

Întrebați-l pe domnul Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Județene Petre Dulfu din Baia Mare, care are păreri lămuritoare în această privință. Știe bine tâlcul cărților și revistelor. Am vorbit și cu editori care mi-au publicat cărțile. Nori cenușii peste arta tiparului, peste sufletul cărților. Ca să nu vorbesc de unul singur în fața acestui tablou suprarealist am luat legătura cu prietenul Matei Vișniec, poet și dramaturg european, trăitor la Paris, cu puternice rădăcini românești. Așa am aflat care este starea cărții și mai ales a presei în Franța.

În țara lui Victor Hugo, statul subvenționează presa de peste șapte decenii, pornind de la convingerea că gazetăria nu este doar o afacere, ci un serviciu, un bun public, esențial democrației. S-a acordat sprijin financiar publicațiilor pentru a garanta pluralismul, libera circulație a ideilor și consolidarea spațiului public. S-au acordat unele facilități legate de accesul la hârtie, distribuție și tipar. Aceste ajutoare au făcut să apară noi publicații, piața cărții să fie mai relaxată. Domnul Matei Martin, într-o revistă românească, întărește fenomenul francez în privința atitudinii statului francez față de fenomenul tipăriturilor. Presa scrisă franceză beneficiază de numeroase forme de sprijin, directe și indirecte, de la prețul hârtiei, la tarife poștale preferențiale. Statul francez a alocat, mai ales după pandemie, sute de milioane de euro pentru sprijinirea presei scrise, o sumă distribuită în mod transparent în funcție de tiraj. Unul dintre principalele criterii rămâne circulația efectivă a ziarelor. Așa, peisajul presei scrise din Franța este bogat și divers. Veniturile redacției sunt asigurate din publicitate, vânzări și subvenția de la stat. Banii pentru presă ai statului sunt o garanție pentru democrație. Matei Martin mai face precizarea: „spre deosebire de sistemul românesc de finanțare politică, indirectă și mai puțin transparentă, în Franța criteriile sunt clare, publice, verificabile. Nu contează orientarea politică a redacției, ci se ține seama de tiraj, continuitate, relevanța culturală sau jurnalistică. Statul nu cumpără conținut editorial, ci susține infrastructura democratică”.

La noi, unele ziare dispar nu pentru că nu ar fi bune, ci pentru că nu mai au resurse necesare. Franța nu este singura țară care sprijină presa. Și Germania o face, și Belgia, Suedia, Danemarca și Norvegia au adoptat forme de sprijin public pentru presa scrisă. Autorii convocați de mine pentru alcătuirea acestui text sunt de părere că și România are nevoie de un astfel de sistem administrat de o autoritate autonomă, care func­ționează după criterii clare. Pentru presa independentă, cinstită, nepolitizată, povârnișul este aproape. La noi publicitatea este firavă, difuzarea este în mare suferință, Poșta Română și-a redus dramatic obiceiul de a face abonamente și pot continua…

Iar acum, cu acest TVA urcat și pentru cărți, reviste și ziare nu mă aștept la vești bune. Cine mai aude muzica presei foșnitoare? Că presa scrisă și cărțile sunt locul în care se cultivă Limba Română, distinsă, curată, cu prețuirea metaforei. Acum, și Limba Română trece printr-o nepermisă suferință. Deși este tezaurul poporului român!