Cu spatele la Centru, cartea neliniștilor civice ale culturologului sighetean Ion Mariș

 

Într-un dialog dostoievskian, deoarece primul personaj se arată foarte mirat că Dumnezeu încă mai rabdă mult păcătoasa seminție umană, celălalt îl lămurește că marea toleranță divină se datorează, printre altele, faptului că încă mai există câțiva drepți pe micuța și urgisita noastră planetă, care se roagă pentru toți pământeni, iar Atotputernicul le ascultă ruga.

            La fel de necesară ca rugăciunea sinceră și curată a „profesioniștilor” (pustnici, călugări de rând, preoți, pastori), zic eu, poate chiar mai necesară în acest atroce ev/prezent al decreștinării și sodomiei, este inestimabila pildă oferită celor mulți de puținii semeni ce se conduc în viață după admirabilul îndemn al unui sfânt părinte din vechime: „Să muncești ca și cum ai fi nemuritor și să te îngrijești de suflet ca și cum ai muri chiar mâine”...

            Exact acest îndemn, așezat la baza tainicei teorii a predestinației, constituie esența explicației dată de Max Weber uriașului activism calvin al popoarelor nordice, germenele capitalismului: Neștiind care dintre ei este destinat mântuirii și care canonului, ei cu toții se  străduiau (aproape sigur că nu se mai străduiesc în acest chip și astăzi) să câștige bunăvoința divină prin hărnicie, belșug și acte filantropice!

            Instruit, dinamic și cu frică de Dumnezeu, adică așa cum îi poruncește redutabilul ADN familial (seamănă foarte bine la fire cu tatăl și cu fratele său Ștefan, amândoi plecați prea repede la cele veșnice), neobositul culturolog Ion Mariș se prezintă la ora maturității depline (născut pe 16 aprilie 1961) drept unul dintre cele mai vrednice repere (atât în plan moral-spiritual, cât și civic-atitudinal) din comunitatea sigheteană și cea maramureșeană: absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” și al Facultății TCM (Tehnologia Construcțiilor de Mașini) din cadrul Institutului Politehnic Cluj-Napoca, unde a publicat (ca elev și student) poezie și proză în diverse reviste, ulterior (anul 2001) el devine membru fondator al Clubului Rotary Sighet, coordonatorul Editurii sighetene Valea Verde și inițiatorul/organizatorul a numeroase evenimente cultural-obștești, publicând totodată mai multe volume de poezie (Vesperare, Ultimul poem, Sentimente neasigurate, Semne, pe_semne, Re_semnat) și de proză (Autostop printre gânduri, Salut, Sighet! etc.), inclusiv un album despre sculptura sigheteanului Ion Bledea, iar în colaborare o carte de interviuri și biografia profesorului de tenis Eugen Mihaljek.

            Cu spatele la Centru este cel mai proaspăt volum (a apărut în 2025 la Editura Valea Verde), cuprinzând 54 de articole, toate – ne informează autorul – publicate în perioada decembrie 2016-mai 2025 pe site-ul salutsighet.

            De ce acest titlu? Pentru că atenta lectură a textelor confirmă cu brio afirmația auctorială de pe Coperta a IV-a: „Normalitatea trebuie să plece azi, cred, de la noi, nu mai este cazul să așteptăm modele-fetișuri de la...sus-puși. Proiectul nostru, individual, trebuie să ne determine să ne dorim să ne ne respectăm, să nu ne lăsăm prinși în capcana fake-urilor și să ne construim fiecare universul, făcând abstracție de micimea «păstorilor» politici”.

            Da, toți pământenii de azi trăiesc într-o lume răsturnată (vezi goana lor turbată după bani, putere, faimă și plăceri, tot mai puțini dintre ei fiind dispuși să ia aminte la strivitorul preț plătit de întregul viu pentru mașinism, poluare, măcelărirea pădurilor și războaie, respectiv pentru ipocrizia, nevrednicia și cruzimea „democratică” a cârmuitorilor), iar noi, românii, cu atât mai mult, pentru că pe aceste meleaguri postdecembriste toate sunt cu gaibaracele în sus, astfel încât „Hoțul neprins este om cinstit” și „Cine muncește, n-are timp să facă bani”. Atâta doar că, prin treptata repliere în propriul univers, adică așa cum recomandă chiar M. Eminescu în Glossă („Tu așază-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deșarte/ Vreme trece, vreme vine), apare riscul unei atari compromiteri a relațiilor interumane și a dialogului social (oricum instituțiile noastre postdecembriste s-au „specializat” în catastrofalul dialog al surzilor), încât cei în cauză, vrând-nevrând ajung să calce pe urmele bizarului personaj cehovian din Omul în carapace (Schițe și nuvele, Editura Univers, București, 1971): „Realitatea îl supăra, îl speria, îi provoca o stare de necontenită alarmă, și poate că de aceea și proslăvea mereu trecutul și lucruri care n-au existat niciodată, pentru a-și justifica teama și sila față de prezent”...

            Uneori, Ion Mariș întrebuințează cu mult har ironia fină și subtilă, întru ilustrarea stării dezastruoase la multe capitole din Sighetu Marmației, prin extensie din județ și din întreaga țară. De pildă, constatând în articolul Sighetexit că „Uniunea Europeană ne-a oferit numai firimituri” și că nu avem „nicio șansă să ne îmbogățim”, el propune „să ieșim cu Sighetul din Uniunea Europeană”, gest după care turismul realmente ar exploda („lumea s-ar înghesui să vadă minunea din Centrul Europei”), iar locuitorii urbei, în primul rând tinerii, n-ar mai dori să plece, ci ar rămâne pentru „a ne consuma local resursele, fără să cotizăm la «birocratica» Uniune”. Același procedeu stilistic este utilizat în articolul O poveste cu iz...franțuzesc!, din care aflăm că, după Decembriadă, un bogat filantrop francez i-a ajutat ani la rând pe extrem de săracii locuitori dintr-un cătun românesc și că, atunci când i-a anunțat că nu mai poate să le trimit bani, deoarece are trei copii la sudii superioare, aceștia s-au simțit atât de ofensați de către străinul nesimțit, încât au decis într-o ședință fulger „să-l dea în judecată, constatând și invocând că «trădătorul occidental își ține copiii la școală pe banii lor, ai sătenilor patrioți»”!...

            De regulă, însă, tonul este fie deosebit de grav atunci când ne prezintă drame individuale (Turul...tomberoanelor, „Badanta” sigheteană) sau tragedii naționale (Un Trabant numit...România, România prost educată, NU AM AER..., Insuportabilul „profesionalism” al sinecurilor), fie devine luminos și însuflețitor atunci când autorul are prilejul să înfățișeze remarcabili sigheteni prin naștere ori mariaj (Ion Bledea este...monumental!, La 93 de ani Maestrul – sighetean – Gheorghe Codrea continuă să picteze!, „Abstractness” în atelierul pictorului „sighetean” Gabriel PRUNDEANU), respectiv prieteni de talia japonezului Miya Kosei (Miya KOSEI și Maramureșul din Centrul Lumii).

            Căci dacă despre necalificații noștri conducători susține în Un Trabant numit...România că „n-au nicio treabă cu managementul țării și al poporului”, despre Miya Kosei afirmă cu îndreptățire că „a făcut – altruist – mai mult pentru Maramureș decât multele instituții de stat, implicate în promovarea turismului”.

            Nu în ultimul rând, statornica preocupare a autorului față de prezentul și, mai ales, față de viitorul urbei, răzbate din mai multe texte: Spiritul jazzului, la Sighet, Să facem Sighetul...atractiv, Sighetul atractiv...pentru cine?, O „mică” bijuterie abandonată a Sighetului?!, Sunt mândru că sunt sighetean, sunt mândru că sunt ONG-ist!, Construim, construim la Sighet...deocamdată pe hârtie!

 

            Sighetu Marmației,                                                       George  PETROVAI

               12 august 2025