UN COMANDOR LA MANȘA POEZIEI

Am să încep direct, cu o mărturisire: rar mi-a fost dat să citesc o carte de poeme în care poezia să miroase atât de tare a kerosen și totuși să aibă parfumul inconfundabil al florilor de câmp. Aripi de vultur, volumul comandorului Ștefan Popa, este exact asta: un jurnal de bord transformat într-o carte de literatură. Și, Doamne, câtă literatură!

Cine crede că aviatorii sunt oameni tehnici, limitați la instrumente de bord și diagrame de zbor, trebuie numaidecât să citească această carte. Se va lămuri imediat că există o categorie aparte – poetul-aviator. Autorul, Ștefan Popa, are o sumedenie de volume literare la activ și nu pare să dea semne că ar ateriza prea curând. Mai întâi să spunem că poetul – Comandorul (r) Ștefan Popa a absolvit Școala Militară de Ofițeri Activi de Aviație „Aurel Vlaicu”, în anul 1986. Altcumva n-am mai fi vorbit astăzi de un comandor cu acest nume, afară de cazul de neexclus al coincidențelor… A activat trei decenii în unități de elită ale Aviației Militare: Regimentul 57 Aviație de Vânătoare de pe aerodromul „Mihail Kogălniceanu”, Constanța, UM 01943 Cluj-Napoca și UM 01835 București. Printre funcțiile de conducere/comandă avute în cadrul Forțelor Aeriene Române, le amintim pe aceea de șef de stat major și comandant de unitate, director al Revistei „Cer senin” și director al Muzeului Național de Aviație București. Probabil nu înseamnă puțin lucru nici faptul că a fost supervisor în conducerea, controlul și coordonarea zborurilor, în operații aeriene și siguranță aeriană. Nu insistăm aici asupra multitudinii de diplome și alte distincții obținute de-a lungul vremii ori că deține titlul de Doctor în Științe militare, dar reținem că, dincolo de manșă, și cu pana de scriitor se ”descurcă” la fel de bine. Are deja la activ aproape 30 de cărți - proză și poezie – și se preocupă cu succes de editarea Revistei (cultural-patriotice) „Chemarea zborului”. Totodată, este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, fondator al Societății „Cultul Eroilor” din Cluj-Napoca și face parte din mai multe cercuri literare, asociații, fundații etc.

Nu tocmai demult, Comandorului (r) Ștefan Popa avea să-i apară volumul de poeme Aripi de vultur (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2025). Prefațat de prof. univ. dr. Ștefan Lucian Mureșanu, descoperim aici un lung șir de poezii consacrate ideii de cer, de zbor... Între acestea: Aripi de vultur, Zburători, Zi de zbor..., Zbor în amurg, Visul tău, Un zburător, Spre Nadir…, Ecouri..., De vorbă cu cerul, Chemarea cerului, Cerul meu, Dor de albastru, Elegie pentru zbor, Albastrul, Cuvântul din cer, Vreau să zbor, Zborul din inima mea ș.a., ca să amintim doar câteva titluri. ”Poetul Ștefan Popa și-a deschis inima și s-a mărturisit în poemele sale rugând eliberarea sufletului de tot întregul răului ce domină Pământul. El a simțit energiile negre ale lui Lucifer și, de aceea, inima lui cerea mereu să se înalțe spre cer.”, consemna apreciatul om de litere Ștefan Lucian Mureșanu. Noi remarcăm că poemul care dă titlul volumului, Aripi de vultur, este un fel de declarație, în același timp, de profesiune și de credință lirică. Poetul își simte, în umeri, creșterea unor aripi nevăzute, semn că zborul, chiar și după retragerea din cariera militară, nu mai poate fi evacuat din ființa lui. Imaginile sunt simple, uneori naive, dar au o sinceritate dezarmantă. Această „chemare sublimă din cer” nu e o figură de stil, ci o biografie transpusă în versuri. În Zburători, poetul nu se mai adresează cerului, ci camarazilor săi. Tonul devine aproape de cântec de masă, cu refrene și urări repetate: „S-aveți noroc și sănătate / Domnul să vă dea de toate”. Nu e o poezie sofisticată, ci una comunitară, cu adresă directă, în care simțim solidaritatea unei bresle cu destin aparte. Poemul Zburând... scurtcircuitează două registre aparent incompatibile: cel religios și cel aviatic. Poate e cazul să amintim aici că autoruul – Ștefan Popa – este și absolvent de Teologie Ortodoxă (Pastorală), la UBB Cluj-Napoca. Zborul devine, astfel, rugăciune, „efectul luminii arzătoare” se transformă în combustibil al sufletului. Este poate textul cel mai intens al volumului, în care aviația se întâlnește cu mistica. Zi de zbor are forța unui reportaj liric: motoare, verificări, tehnici, semnături în carnetul de zbor – totul este consemnat cu o precizie de jurnal de unitate militară. Dar în clipa următoare, poetul introduce o schimbare bruscă de altitudine: „Văd casa bunicului meu / În spațiu, într-o zi de vară”. Este aici unul dintre secretele cărții: felul cum prozaicul tehnic se topește în amintiri tandre, ca și cum o turbină ar sufla direct peste paginile albumului de familie. Zbor în amurg și Un zburător sunt texte cu o încărcătură elegiacă. Zborul nu mai e triumfal, ci amintit cu melancolie. „Vraja zborului persistă”, chiar și după ce avionul a aterizat, după ce visul „s-a împlinit”. Avem aici o poezie a nostalgiei, a serii de după paradă, a liniștii în care motorul tace, dar inima încă bubuie. În De vorbă cu cerul, tonul devine aproape confesiv: „Zeci de ani mi-ai fost a doua casă”. E un dialog direct cu cerul, prieten, confident, martor al vieții unui om. Sinceritatea e atât de brutală încât trece dincolo de convențiile literare: nu avem metafore sofisticate, ci un fel de jurnal spiritual.

Mai multe poeme (Chemarea cerului, Ne cheamă cerul, Cerul meu, Privește spre cer) repetă această temă a chemării. Poetul, deși retras din cariera militară, simte că cerul continuă să-l solicite. Dacă la început aripile „dor”, în final dorul este cel care doare.

În fine, trebuie spus că Ștefan Popa scrie așa cum respiră, fără să caute metafore sofisticate. Și, paradoxal, tocmai asta îi asigură autenticitatea. Citind Pilotul, ultimul poem din selecția noastră, simțim că avem în față nu doar un text, ci o declarație de identitate: „Pilotul, ca o pasăre măiastră, zboară uimitor spre cerul albastru”. Poate că e simplu. Dar în simplitatea aceasta se ascunde aproape o viață întreagă.

Volumul Aripi de vultur este, în felul lui, o premieră: literatura română câștigă un poet care a urcat în cabina unui avion de vânătoare și care transformă această experiență într-o mitologie personală. Mereu sincer, comandorul Ștefan Popa scrie nu cu pana, ci cu manșa.

Dacă Lucian Blaga a ridicat satul său la rang cosmic, Ștefan Popa – dobrogeanul din Ardeal - ridică avionul, aerodromul și carnetul de zbor la rang poetic. Și reușește, printr-un paradox fericit, să ne facă să simțim că „aripile de vultur” cresc și în umerii noștri, cititorii.

- Ionel BOSTAN -