Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17
Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce
S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a
înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a
iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său
în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.
În calendarul ortodox, duminica aceasta poartă
numele de „convorbirea lui Iisus cu Nicodim”, cu toate că cele cinci versete
sunt numai parte din această convorbire, care dăruieşte fundament desăvârşit
credinţei noastre. Oare de ce Părinţii Bisericii, alcătuitori ai acestei
împărţiri de text dumnezeiesc, nu au lăsat convorbirea întreagă? De fapt,
convorbirea aceasta se va încheia – dacă s-a încheiat vreodată – cu gestul de
ucenic deplin pe care Nicodim, dimpreună cu Iosif din Arimateea, îl va face la
momentul în care cele rostite la întuneric se cereau adeverite la lumina
Golgotei (Ioan 19, 39 ş.u.).
Iată dar că numai o parte a discuţiilor de taină ne
sunt puse la inimă de ritmul liturgic al Bisericii. Să nu uităm că, în ordinea
timpului liturgic, care în Biserica Ortodoxă îşi marchează începutul cu 1
septembrie, aceasta este cea dintâi mărturie: „Că atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede
într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Şi desigur, de
la această Mărturie despre Sine – a lui Dumnezeu despre Dumnezeu, trebuie să
plece fundamentarea întregii noastre credinţe.
Impresionant e că prima pagină a Evangheliei
liturgice poartă în ea această declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu către lume,
lumea aceasta pe care o judecăm mai tot timpul, dar care în ochii lui Dumnezeu
are valoare de preaplin. Este dragostea aceea pe care Sfântul Macarie
Egipteanul (cf. Paul Evdokimov) o numeşte „iubire nebună a lui Dumnezeu” şi pe
care Sfântul Nicolae Cabasila o descrie drept dragostea cerşetorului, dragoste
de neinvidiat, căci şade la poarta inimii fiecăruia din noi, bătând în
aşteptarea răspunsului nostru. Răspuns care, de cele mai multe ori, se lasă
amarnic aşteptat.
Lumea este un act de voinţă, nu de necesitate;
iubirea, asemenea. Suirea şi coborârea, deșertarea (kenoza) şi înălţarea apar
ca acte izbăvitoare, de iubire.
Trebuie
să luptăm pentru fiecare gând
Trebuie să luptăm pentru fiecare gând, pentru
fiecare clipă, pentru fiecare sens, pentru fiecare binecuvântare. Suirea poate
fi înălţare, dar nu mărire, coborârea poate fi deşertare, dar nu cădere. Aceste
acte, cel al suirii şi cel al coborârii, se petrec pentru lume şi în lume.
Oare este ceva în lumea aceasta săracă, în oasele ce
rămân după noi, în pumnul de ţărână? Da, da, da! – Altfel Dumnezeu n-ar fi
iubit aşa lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut să-L dea. Iubirea aceasta
este iubirea de pe urmă, mai mare decât iubirea cea dintâi, care a creat Lumea.
Iubirea aceasta devine jertfă care uneşte cerul cu pământul.
Dacă iubirea cea dintâi n-ar fi existat, lumea n-ar
fi apărut, dacă iubirea de pe urmă n-ar fi fost jertfelnică, lumea ar fi rămas
un amestec de ură şi ruină.
Este dragostea aceea care îngăduie ca, dintâi,
Hristos să nu intre în ţesătura lumii ca judecător (cf. Ioan 3, 17), ci ca Cel
Care-Şi pune viaţa Lui pentru viaţa lumii, El însuși fiind Viaţa lumii.
Este dragostea aceea care ţine într-însa adevărul
credinţei noastre. Nu de puţine ori rămânem începători în Ortodoxie, pentru că
nu-L iubim suficient pe Dumnezeu, pentru că aşa cum suntem superficiali în ceea
ce numim, pământeşte, dragoste, suntem superficiali şi în dragostea către
Dumnezeu. Cântăm, citim la Scriptură, învăţăm pe de rost zeci de pagini din
cutare sau cutare autor, dar în dragostea noastră n-am crescut în nici un chip,
n-am încercat, înainte de a da conţinut de cuvinte mărturiei noastre, să dăm
conţinut de dragoste, de adevăr viu.
Este dragostea aceea care ne cere, de fiecare dată,
să ne afirmăm credința noastră în conținut deplin racordat la adevărul
Ortodoxiei. Vorbind despre credință, Sfântul Paisie Aghioritul o leagă mereu de
pocăință și smerenie. Iar la o întrebare – care astăzi este mai mult decât
actuală -, Părintele dă un răspuns cutremurător: „Părinte, dacă cineva nu
trăiește în pocăință, dar slavoslovește pe Dumnezeu, este primită de Dumnezeu
slavoslovia lui?” „Nu! Cum oare să primească Dumnezeu această slavoslovie?
Unuia ca acestuia îi trebuie lucru pentru pocăință. Căci dacă rămâne în păcat,
la ce îi foloseşte să spună: Slavă Ţie, Celui care ne-ai arătat nouă lumina…?
Aceasta înseamnă obrăznicie. Ceea ce se potriveşte să spună este numai aceasta:
Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că nu trimiţi un trăsnet să mă ardă, pentru că astfel
de slavoslovie are pocăinţă”.
Biserica
cere reafirmarea credinţei mărturisite la Botez
Poate că e motivul pentru care, în permanenţă,
Biserica cere reafirmarea credinţei mărturisite la Botez, naştere de sus, din
apă şi din Duh, a cărei cheie este tocmai: „Cel ce crede într-Însul nu este
judecat, dar cel ce nu crede a şi fost judecat…, fiindcă nu a crezut în numele
Celui Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu…” (Ioan 3, 18). Pentru că mereu în
iconomia Bisericii Taina Pocăinţei, botezul lacrimilor, a însemnat o reaşezare
în taina cu Dumnezeu a Împărăţiei Sale, fără de care nu există mântuire. În
acest sens s-au referit Părinţii Bisericii la Taina Spovedaniei. Ca o baie care
readuce curăţenia Botezului. Iată dar cum, învăţând despre iubire, învăţăm şi
să iubim ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit: Ortodoxia ce-L preamărește pe Hristos
în bucuria cerului.
Sfântul Ioan, Evanghelistul iubirii, cel care ne
dezvăluie convorbirea de taină dintre Iisus şi Nicodim, în prima Epistolă
sobornicească (2, 13-17) ne îndeamnă: „Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în
lume. Lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în
veac”.
Trăim un teribil paradox. Este, oare, vorba de
aceeaşi lume? Cu siguranţă, nu. Dumnezeu a iubit o Lume castă, castitate pe
care noi am profanat-o, iată-ne iubind o lume profană: Dumnezeu Se uită cu milă
şi cu şansă la Lume, la această Lume a Lui, noi credem că lumea este în mâinile
noastre; Dumnezeu vrea să mântuiască Lumea, noi o judecăm tot timpul; Dumnezeu
iubeşte o Lume plină de Bucuria Învierii, noi suntem tentaţi să iubim, să
strângem în braţe până la a o sufoca, o lume uscată de-atâtea abstracţiuni,
moartă de-atâtea patimi.
Există
o Lume a lui Dumnezeu şi o lume a noastră
Totuşi, fără a ne da seama că o iubim pe aceasta,
ne-o dorim, credem în Aceea. Şi crezând noi, astfel nu pierim. Când o realizare
ne mulţumeşte, spunem: am făcut un lucru „ca Lumea”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul nuanţează chipul
următorului adevăr: cosmosul întreg, alcătuit din cele văzute şi nevăzute, este
om; iar omul, care constă din suflet şi din trup, este cosmos.
Dovada că noi oamenii suntem pogorâtori din cer este
alt început al Evangheliei: nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel Care S-a
pogorât din cer. Da, prin Cruce, creştinii sunt, sau mai bine zis devin
asemenea lui Hristos (în sensul de fii ai Aceluia). Dar numai prin Cruce! Cei
ce umblă după dreptarul acesta (Epistola către Galateni 6, 16) nu vor milă şi
pace; vor să fie cu orice preţ hristoşi, dar rămân în afara Bisericii lui
Hristos.
Crucea
lui Hristos este una
Crucea lui Hristos este una, are o nobleţe aparte, o
taină a ei; crucile noastre sunt multe, atât de multe încât ajung, de cele mai
multe ori, răscruci agăţate de drumuri; calea creştinilor în lumea aceasta este
una cu două braţe (feţe): Crucea şi Învierea lui Hristos. Mulţi, foarte mulţi
oameni, creştini botezaţi, visează Învierea cea de obşte, puţini, foarte puţini
însă îmbrăţişează şi se odihnesc, adorm la răcoarea Sfintei Cruci. Pentru că
Fiul lui Dumnezeu nu a venit pe lume să judece lumea, ci pentru ca lumea să se
mântuiască prin El, este bine, dintre multele judecăţi care ne însoţesc viaţa,
să alegem unicul îndreptar: Crucea lui Hristos.
Aducându-Se jertfă pe Cruce, pentru noi şi pentru a
noastră mântuire, Hristos doreşte să ne întâlnească pe această cale a Crucii,
de aceea, viaţa trebuie însoţită de semnul Crucii. Creştinul adevărat nu se
poate încuia faţă de lume, dar nici nu trebuie să se conformeze lumii,
identitatea lui pe care nu trebuie să şi-o piardă este Crucea lui Hristos.
Fără Crucea lui Hristos, lumea îşi pierde echilibrul şi sensul (creaţia şi
credinţa). Crucea este puterea omului credincios de a se smulge din propriile
sale puteri. Sfântul Apostol Pavel limpezeşte adevărul răscrucii dintre om și
lume, astfel: „Să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului nostru Iisus
Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume”
(Epistola către Galateni 6, 14).
Autor:
Arhim. Mihail Muscariu – 07 Septembrie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu