Omul și scriitorul Ion Luca Caragiale (I)

1.     Viața lui I.L.Caragiale

 

         Ion Luca Caragiale (una din cacofoniile admise în limba română) s-a născut la 30 ianuarie 1852 (după unii), la 1 februarie 1852 (după alții), în localitatea Haimanale din județul Prahova la acea vreme, localitate care din anul 1952 (centenarul nașterii scriitorului) îi poartă numele și, după nouă împărțire administrativ-teritorială din anul 1968, face parte din județul Dâmbovița.

            Era fiul cel mai mare al cuplului (aromân, susțin unele surse) Luca Ștefan Caragiale și Ecaterina Chiriac Karaboas. Un rol deosebit de important în apropierea tânărului Ion Luca de teatru, implicit în formarea viitorului dramaturg, l-au avut unchii (pe linie paternă) Costache și Iorgu, ambii născuți la Constantinopol (tatăl lor Ștefan era la sfârșitul anului 1812 bucătarul lui Ioan Vodă Caragea): Costache i-a fost, între 1868-1870, profesor de declamație și mimică la Conservatorul de Artă Dramatică, proiect abandonat ca atâtea altele, iar Iorgu avea trupa lui de actori, unde – după angajarea în 1871 ca sufleor și copist la Teatrul Național din București – îl cunoaște pe Mihai Eminescu, care la rândul lui era sufleor și copist în trupa lui Iorgu.

            Primele studii (1859-1860) le face la părintele Marinache de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, pentru ca în perioada 1860-1864 să termine clasele II-V la Școala Domnească din același oraș. După cele trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești (1864-1867), mai reușește să termine clasa a V-a liceală (1867-1868), ceea ce înseamnă că viitorul clasic român avea încheiate doar studiile gimnaziale.

                Dar, după cum s-a vădit ulterior, acest lucru n-a constituit un handicap pentru tânărul Caragiale din următoarele motive: (1)Nu numai că în familia sa exista o mare dragoste pentru teatru, dar unchii Costache și Iorgu erau foarte cunoscuți pentru activitatea lor în vederea creării unui teatru românesc și al unui repertoriu național; (2)În literatura universală sunt mulți scriitori valoroși, care – aidoma lui Caragiale (în anul 1870 moare tata Luca și viitorul dramaturg preia, la doar 18 ani, obligațiile de șef al familiei!) – din diverse motive (de regulă problemele materiale) sunt nevoiți să abandoneze școala, de-ar fi să ne oprim doar la Charles Darwin, Mark Twain (pseudonimul literar al lui Samuel Langhorne Clemens) și Hermann Hesse, marele autodidact germano-elvețian („n-a depășit pragul studiilor gimnaziale, întrerupte la 16 ani”, ne informează Ion Roman în Prefața admirabilei cărți Jocul cu mărgele de sticlă – Editura Pentru Literatura Universală, 1969), care în anul 1946 devine laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

            În perioada 1873-1875, Caragiale colaborează la Ghimpele; din 1878, chemat de M. Eminescu, începe să scrie la Timpul (colaborarea încetează în anul 1881); în octombrie 1881, prin decret regal, este numit revizor școlar pentru circumscripția districtelor Suceava și Neamț; în anul 1882 este mutat, la cerere, în circumscripția Argeș-Vâlcea; în 1888, tot prin decret regal, este numit director general al Teatrului Național din București, de unde – după căderea guvernului junimist – demisionează (5 mai 1889); câteva zile mai târziu, apare volumul Teatru, care are ca prefață studiul lui Titu Maiorescu intitulat Comediile domnului I.L.Caragiale; în 1890 are loc premiera dramei Năpasta; pe 14 aprilie 1891, Academia Română respinge (20 de voturi contra, trei pentru) volumul Teatru și drama Năpasta de la premiere; pe 9 mai 1892, cu titlul Gâște și gâște literare, are loc la Ateneu conferința antijunimistă, care duce la încetarea colaborării cu Convorbiri literare și la ruptura cu Titu Maiorescu (legăturile se reiau pe 15 februarie 1908); în ziua de 24 ianuarie 1893, cu Anton Bacalbașa ca prim redactor, începe prima serie a revistei Moftul român; sub conducerea lui Slavici, Caragiale și Coșbuc, la 1 ianuarie apare revista Vatra; în 1901 apare prima ediție a mult desfătătoarelor Momente și schițe, iar pe 18 decembrie intentează acțiune de calomnie împotriva obscurului Const. Al. Ionescu (Caion) pentru acuzația de plagiat a dramei Năpasta, proces câștigat în 1902 de proeminentul prieten, avocat și scriitor Barbu Ștefănescu Delavrancea; după încercarea nereușită de-a se muta la Cluj în februarie 1903, pe data de 14 martie 1905 se stabilește definitiv la Berlin, unde moare în ziua de 9 iunie 1912.

            De-abia în luna noiembrie 1912, sicriul cu rămășițele sale pământești este adus în țară și depus la biserica Sfântul Gheorghe din cimitirul Șerban-Vodă.

              

Sighetu Marmației,                                                               George  PETROVAI

 10-15 iunie 2025