I.Viața și opera marelui povestitor
a) Greuceanu
Spre
deosebire de alte basme ispiresciene, care au ca exordiu hazoase formule de
felul „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti” sau chiar mai
ample, Greuceanu ne prezintă însăși
esența sa în cele două fraze simple și consistente ale începutului: „A fost un
împărat și se numea împăratul Roșu. El era foarte mâhnit că, în zilele lui,
niște zmei furaseră soarele și luna de pe cer”. Avea de ce să fie mâhnit, ba
chiar serios îngrijorat, nu atât pentru puterea și îndrăzneala hoților de zmei,
cât pentru scurtul timp ce-i mai rămânea vieții pământene (plante, animale,
oameni), în absența căldurii și luminii solare.
Sigur, de la facerea lumii și a
luminătorilor cerești, indiferent de calea urmată de către genitorii
divino-zeiești în mitologiile popoarelor, nu s-a mai pomenit ca cineva să
răpească pur și simplu aștrii, chit că anumite pasaje din unele religii
prezintă ba intervenția unor forțe supranaturale/atotputernice în mersul
ultraprecis al corpurilor cerești, ba anumite perturbații zonale și de scurtă
durată, apărute din pricini suprafirești: (a) „Soarele s-a oprit în mijlocul
cerului și nu s-a grăbit să apună o zi întreagă” (Iosua 10/13); (b) De la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea
s-a făcut întuneric peste toată țara” (Matei
27/45); (c) „Zeul suprem al tuturor balticilor era Perkunas, zeul
fulgerului și al furtunii. Perkunas era însă, la fel ca zeul indo-european
Dyaus, și un zeu al soarelui. Mama sa, Perkuna, primea soarele obosit și
prăfuit, îi făcea baie și în ziua următoare îl trimitea înapoi spălat și
strălucitor” (Emilian Vasilescu în Istoria
religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1982).
Situația fiind atât de gravă,
împăratul Roșu era perfect îndreptățit să trimită oameni prin toate țările și
răvașe prin orașe, „ca să dea de știre tuturor că oricine se va găsi să scoată
soarele și luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă și încă jumătate
din împărăția lui, iară cine va umbla și nu va izbândi nimic, acela să știe că
i se va tăia capul”. Cum „nu toate muștele fac miere” și împăratul „se ținu de
cuvânt”, ne spune P. Ispirescu în captivantul lui limbaj și stil, mulți voinici
„se potricăliseră, semețindu-se cu ușurință că vor scoate la capăt o asemenea
însărcinare”.
Taman acuma se prezintă Greuceanu în
fața împăratului și, da, este primit de îndată (fără fasoane și programări),
adică așa cum cere neaoșa cutumă a basmului de pretutindeni. Dar, întâlnind
Greuceanu pe drum doi oameni condamnați la moarte, „pentru că fugiseră de la o
bătălie ce o avusese împăratul cu niște gadine”, îi mângâie pe bieții de ei cum
numai el știa, „că era și meșter la vorbă Greuceanu nostru”, spunându-și în
sinea lui că se va încumeta și la cealaltă treabă (scoaterea luminătorilor),
doar dacă îl va îndupleca pe împărat să-i ierte pe condamnați.
Izbutind să-i salveze pe cei doi
nenorociți, la a doua întâlnire cu împăratul, Greuceanu îl înștiințează că a
decis să meargă „întru căutarea acelor tâlhari de zmei”, fapt pentru care îl
roagă pe suveran să fie milostiv într-o asemenea împrejurare și „mână de
ajutor”. Dar, deși împăratul refuză să fie părtinitor („la mine părtinire nu
este scris”), viteazul Greuceanu tot pornește la drum cu fratele lui (acesta,
ca majoritatea personajelor secundare din basme și povești, nu are nume). Că
doar ăsta este rostul voinicilor legendari: să înfăptuiască ceea ce altora le
este peste puteri, chiar de-ar ști că vor pieri!
Și iată-i ajunși pe cei doi drumeți
la Faurul-pământului, care era năzdrăvan, „cel mai mare meșter de pe pământ” și
frate de cruce cu Greuceanu (la rându-i năzdrăvan, după ce învățase
năzdrăvăniile Faurului, cu care stătuse trei zile și trei nopți la sfat într-o
cămară/cameră). Primele două însușiri fac din Faur varianta autohtonă a lui
Hefaistos (zeul grec al focului și metalelor, cu ateliere în fundul vulcanilor)
și al lui Vulcan (zeul roman al focului și metalelor, cu atelierul în fundul
vulcanului Etna, unde a făurit armele lui Enea) (George Lăzărescu în Dicționar de mitologie, Editura Ion Creangă,
București, 1979).
Urmarea consfătuirii dintre cei doi
frați de cruce este aceea că, după plecarea viteazului (desigur, împreună cu
fratele biologic), „Faurul-pământului se apucă și făcu chipul lui Greuceanu
numai și numai din fier, apoi porunci să arză cușnița ziua și noaptea și să
țină chipul acesta fără curmare în foc”. Evenimentele viitoare vor arăta că a
prevăzut exact apariția și desfășurarea lor…
Ajungând la o răscruce, cei doi
frați se despart, nu înainte de-a împlânta un cuțit în pământ, care avea darul
de-a oferi informații primului sosit despre celălalt, în felul următor: „Acela
dintre noi, care s-ar întoarce mai întâi și va găsi cuțitul ruginit, să nu mai
aștepte pe celălalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit”.
Așa cum era de așteptat, adică
potrivit logicii basmului, fratele Greuceanului, după ce umblă multă vreme fără
vreo izbândă („în sec” ne informează autorul), se întoarce la locul stabilit și
se pune pe așteptat, îndeosebi după ce se convinge că viteazul trăiește
(cuțitul era curat) și vede luminătorii „la locul lor pe cer”.
Greuceanu, în schimb, merge pe o
potecă până la casele zmeilor, „așezate unde-și înțărcase dracul copiii”. Aici,
uzând de însușirile sale năzdrăvane (cu certitudine pentru a afla obiceiurile
zmeilor), se preface mai întâi într-un porumbel. Însă fata mai mică a
zmeoaicei, îi spune surorii ei că ochii porumbelului „seamănă a fi ochii lui
Greuceanu cel de aur” și că până aici/acuma „ne-a fost și nouă”, lucru care
ilustrează marea faimă a viteazului nostru. Atunci, Greuceanu se metamorfozează
într-o muscă, intră în cămara unde bătrâna zmeoaică discuta cu fiicele și în
felul acesta află nu numai când se întorc de la vânătoare cei trei zmei (de cu
seară cel mai tânăr, la miezul nopții celălalt, spre ziuă tartorul cel mare),
ci și mijloacele diavolești-vrăjitorești prin care ele vor încerca să-l omoare.
Zmeii tineri sunt uciși de Greuceanu
relativ ușor, însă pe tartor îl învinge, după o lungă și epuizantă luptă
dreaptă, doar cu ciocul de „apă dulce” („apă vie” în alte basme), pe care un
corb consimte să i-l dea în schimbul celor șase hoituri: trei zmeiești și trei
cabaline. Astfel împuternicindu-se, Greuceanu îl bagă pe zmeu în pământ pănă la
gât, îi pune piciorul pe cap și-l întreabă unde a ascuns soarele și luna.
Nădăjduind tartorul că va fi cruțat, îi spune că aștrii se află într-o culă din
Codrul Verde, cheia ușii fiind degetul mic de la mâna lui dreaptă. Eroul
retează capul tartorului și – cu degetul mic al acestuia – deschide cula, ia în
mâna dreaptă soarele și luna în cea stângă, „le aruncă pe cer și se bucură cu
bucurie mare”, iar oamenii „se veseliră și lăudară pe Dumnezeu că a dat atâta
tărie lui Greuceanu de a izbândit împotriva împielițaților vrăjmași ai
omenirii”.
Apoi, conștient că trebuie să
dejoace planurile de răzbunare ale zmeoaicelor, ajunge la locul de întâlnire cu
fratele lui, cumpără doi cai „ce mergeau ca săgeata de iute”, omoară zmeoaica
tânără (lovește cu paloșul la rădăcina părului cu pere de aur în care aceasta
se prefăcuse), pe urmă pe sora ei mai mare (se prefăcuse într-o grădină) și
scapă în făuriștea Faurului-pământului de zmeoaica cea bătrână.
Șiretlicul la care recurge (gaura
făcută în perete „ca măcar să-l vază la față” pe Greuceanu) se întoarce
împotriva ei: crezând că-l soarbe pe viteaz și astfel se răzbună, de fapt ea
înghite chipul de fier al lui, roșu ca focul, pe care Faurul „i-l vârî pe gât”.
Moartea zmeioacei i-a bucurat pe toți, iar muntele de fier în care se prefăcuse
stârvul ei, l-a făcut nespus de fericit pe meșterul Faur. Și cum să nu fie
fericit, când el – cel mai mare meșter al vârstei de fier – avea la îndemână
atâta materie primă?! De aceea, le poruncește calfelor să-i facă lui Greuceanu
„o căruță cu trei cai cu totul și cu totul de fier”, căruță cu care frații pornesc
la drum, după ce năzdrăvanul Faur suflă asupra cailor „și le dete duh de
viață”.
Pe urmă, după ce desprinde de la
căruță un cal și-l trimite pe frate-său la împăratul Roșu ca să-i anunțe
sosirea, are loc întâlnirea lui Greuceanu cu acel diavol șchiop, „carele ținea
calea drumeților ca să le facă neajunsuri”. Diavolul avea trebuință de paloșul
viteazului ca să-l dea unui mangosit de sfetnic împărătesc, care i se făgăduise
lui, dimpreună cu rodul căsătoriei sale, „dacă îl va face să ia el pe fata
împăratului”. Or, ne face cunoscut Petre Ispirescu, paloșul lui Greuceanu nu
era numai faimos (bunăoară, așa ca armura lui Ahile), ci reprezenta însăși
esența lui de erou: „Împielițatul știa că Greuceanu, fără paloș, era om ca toți
oamenii”, adică un necunoscut, căci puterea lui „în paloș era”.
Însă
necutezând să dea piept cu viteazul, îi scoate cuiul de la osia din spate și-l
aruncă mult în urmă, apoi – după ce tot el îi anunță pierderea – îl face pe
viteaz să coboare din căruță și să meargă în căutarea lui, timp în care
diavolul îi fură paloșul, iar el se preface în stană de piatră pe marginea
drumului, firește, având grijă ca – prin mijloace drăcești – arma să ajungă de
îndată la sfetnic.
Fără
să ia seama că-i lipsește garantul identității și vitejiei, Greuceanu se
înfățișează la împărat, care nu putea să priceapă cum a ajuns paloșul lui în
mâna sfetnicului. Pe scurt, nu era convins că cel din fața lui este Greuceanu.
Totuși, neplăcându-i zorul uzurpatorului cu întemnițarea fratelui lui Greuceanu
și cu căsătoria, este de acord cu rugămintea adevăratului viteaz să mai aștepte
puțin, până când „vei vedea cu ochii adevărului”.
Amintindu-și
de stana de piatră, pe care n-o văzuse „decât după ce-și găsise cuiul de la
osie și se întorcea la căruță cu dânsul”, Greuceanu merge în grabă la locul cu
pricina și – după ce se transformă într-un buzdugan de oțel – lovește stânca
până ce o sfarmă complet, între sfărâmături găsindu-și paloșul.
Revenind
la palat cu însemnul identității sale, sfetnicul tremură și este iertat de erou
(însă împăratul îi poruncește să piară din împărăția lui), fratele lui
Greuceanu este scos din închisoare și pe urmă „se făcu o nuntă d-ale
împărătești, și se încinse niște veselii care ținură trei săptămâni”.
Basmul
Greuceanu (1876), care i-a fost
povestit autorului de către Mihalache Constantin, rămâne referențial în opera
lui Petre Ispirescu, grație admirabilei măiestrii cu care conduce acțiunea
înspre țelul final al grosului creațiilor de acest gen: victoria binelui și
statornicirea adevărului, nu doar prin vitejia eroului principal, ci și prin
nestrămutata lui credință! Principalele instrumente artistice întrebuințate de
autor sunt următoarele: fantezia inepuizabilă, știința dozării efectelor,
stilul nepretențios (exprimare pe înțelesul oricui și pe placul tuturor),
oralitatea propozițiilor împănate cu adorabile arhaisme (a se potricăli,
mangosit, cirtă, palavatic/pălăvatic etc.).
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu