Sorin Rosca Stanescu: Oana Țoiu și Marco Rubio, între relevanță și irelevanță. Ce alegem?!

Alegem să afirmăm că mult așteptata întâlnire la vârf, organizată până la urmă între secretarul de stat Marco Rubio și Oana Țoiu, șeful diplomației de la București, a fost relevantă? Sau irelevantă? Ce atenție i s-a acordat în cele două capitale? Asupra căror decizii de viitor s-a convenit? Ce alegem? Relevanța sau irelevanța?

Presa de la Washington, în cvasi-totalitatea ei, a ignorat cu desăvârșire acest prim contact oficial la nivel înalt între cei doi demnitari, după ce, de la lovitura de stat din decembrie anul trecut și până în prezent, Casa Albă și Departamentul de Stat fie ne-au ignorat cu desăvârșire, fie ne-au transmis, prin diverse canale mai mult sau mai puțin oficiale, somații și atenționări generate de modul în care, cu un impuls extern euroatlantic, România și-a abandonat propria democrație.

Avem de-a face cu o știre cvasi-insignifiantă, generată de scurta întâlnire de la Washington și care, în afara unor relatări seci și cvasi-identice, a caracterizat și principalele medii de informare de la București.
O informație de serviciu. Fără conținut. Aflăm că nu aflăm nimic, dar absolut nimic nici despre motivele sistării și apoi anulării programului Visa Waiver, nici despre perspectiva ca acesta să poată fi reluat vreodată. Nicio informație în plus în raport cu dezvăluirile făcute începând din decembrie anul trecut și până în prezent de mediile de informare de la Washington sau de personalități de prim rang de la Casa Albă și Departamentul de Stat, referitoare la circumstanțele loviturii de stat din România și la consecințele acesteia în planul relațiilor româno-americane.

Vestea bună, singura de altfel, este că Statele Unite nu renunță la prezența militară relevantă din baza strategică Mihail Kogălniceanu. Nu s-a precizat însă dacă prezența americană pe teritoriul României va crește sau va fi diminuată. Cu alte cuvinte, Statele Unite își marchează din nou prezența într-un punct strategic al flancului NATO și atâta tot. Încă două informații au mai putut fi stoarse în urma acestui contact formal și irelevant, ambele fiind, de altfel, cunoscute anterior.

Statele Unite vor continua să pompeze, contra cost, în România tehnică de luptă, care în final va fi împinsă pe canalele cunoscute către Ucraina. Nu am auzit nimic despre vreun parteneriat comercial care să însemne reciprocitate, dacă nu neapărat deschiderea piețelor americane pentru România, care, în urma taxelor impuse de Donald Trump, pierde sute de milioane de dolari prin taxarea exporturilor de oțel și fier. Nimic despre livrările de armament în regim offset, care ar obliga societățile de profil din Statele Unite să facă investiții relevante în domeniul producției militare de la noi. Deși suntem informați că s-ar fi discutat, vezi Doamne, și chestiuni comerciale, nici Bucureștiul, nici Casa Albă nu au elementele necesare pentru a informa opinia publică asupra unor preconizate investiții americane în România. Cu o singură excepție.

Excepția e în domeniul energetic și se referă la punerea în funcțiune, în viitorii ani, cu aport american și tehnologie canadiană Candu, a reactoarelor trei și patru de la Cernavodă, așa cum e de mult preconizat, după ce România a renunțat la un contract similar cu investitori chinezi, la costuri mult mai mici. În fine, se mai bate puțin apa în piuă legat de fantasma mini-reactoarelor atomice modulare, care ar urma să fie instalate cândva la Doicești, într-o zonă dublu periculoasă, seismică și deasupra unei pungi de gaze, și care, dacă vor fi cumva vreodată finalizate, după ce va exista și o licență în acest sens, nu prea este clar cine va suporta costurile și cât de mari vor fi acestea.

Și, din păcate, asta este tot. Nicio agenție de știri din România, oricât de mult și-ar stoarce jurnaliștii și analiștii capul, nu este în măsură să ne furnizeze informații în plus. În timp ce, în Statele Unite, cum precizam din capul locului, această știre a trecut cu totul și cu totul irelevantă. O întâlnire, fie ea și la nivel înalt, nu înseamnă, prin faptul în sine, că reprezintă un succes. Și nici neapărat un eșec. Cea de la Washington cade însă în derizoriu și este consemnată la rubrica „și altele”.

Autor: Sorin Rosca Stanescu