,,Ne plângem că profesorii nu mai sunt respectați. Că elevii nu mai ascultă. Că „pe vremea noastră” lucrurile stăteau altfel.
Dar adevărul e incomod și doare:
școala n-a fugit nicăieri.
Noi am fugit din rolul de părinți.
Școala a rămas, în esență, aceeași. Predă. Structurează. Corectează.
Nu a fost niciodată menită să crească suflete, să vindece lipsuri emoționale sau să repare ce nu s-a construit acasă.
Caracterul nu se predă la matematică.
Respectul nu se învață din manual.
Limita nu vine dintr-o fișă de lucru.
Toate astea se formează în familie.
Și aici apare ruptura.
Copiii de azi cresc cu părinți obosiți, grăbiți, conectați mai mult la ecrane decât la propriii copii.
Cresc cu „lasă, că plânge”, cu „ia telefonul și taci”, cu „nu acum, sunt ocupat”.
Cresc văzând adulți care țipă, judecă, se plâng, dar cer respect.
Și apoi ne mirăm că nu știu să respecte.
Respectul nu se cere. Se vede.
Se vede în cum vorbești cu chelnerul.
În cum reacționezi când ești contrazis.
În cum îți recunoști greșeala.
În cum spui „nu” și rămâi ferm.
Copilul care râde de profesor n-a apărut din senin.
A văzut undeva că autoritatea e negociabilă.
Că regulile sunt opționale.
Că vina e mereu a altuia.
Și, mai ales, că părintele îl va apăra indiferent ce face.
Nu poți cere școlii să repare ce familia a abandonat.
Nu poți crește un copil fără limite și să te miri că nu le respectă pe ale altora.
Nu poți înlocui educația cu permisiune și să te aștepți la maturitate.
Adevărul e simplu și dureros:
școala poate educa doar până unde îi permite familia.
Restul ține de tine.
De cât timp oferi.
De câtă coerență ai.
De cât adevăr îți permiți să spui copilului tău, chiar și când doare.
Educația nu începe la poarta școlii.
Începe în casă.
Și continuă, sau se rupe, în funcție de curajul părinților de a fi, înainte de toate, responsabili”.
Stela BABĂU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu