Blestemul
Înainte de a parcurge aceste versuri, vă invit să pășiți într-un spațiu greu, dar profund adevărat, acolo unde cuvintele nu mai sunt simple rostiri, ci devin forțe. Ceea ce urmează nu este o poezie care mângâie, ci una care apasă, care scoate la suprafață ceea ce, de multe ori, preferăm să ignorăm.
Am scris aceste rânduri din apropierea unei limite, o limită a răbdării, a durerii, dar mai cu seamă a rostirii care nu mai poate fi întoarsă. Blestemul nu este așa, doar o vorbă aruncată în vânt, el este o manifestare a unei tensiuni adânci, a unei rupturi între om și echilibrul său interior .Dincolo de forța imaginilor, în această poezie se vorbește despre puterea cuvântului și despre prețul pe care îl plătim atunci când îl rostim fără măsură.
Eu, blestemul
temei vă sunt în vanul neputinței
când sunt rostit la limita-ndurării
și mă hrănesc din culmile răbdării
la limita extremă a nevoinței,
căci eu sunt glasul mut al disperării.
cu graiul viu, cu gândul sau cu șoapta
puterea mea dezleagă legământul,
când Voia e, să-și împlineasă fapta
din negura durerilor Cuvântul.
la împăcarea viselor cu soarta
în ceea ce numiți realitate,
nici spațiu și nici timp nu mă cuprinde,
prin taina mea plătiți pentru păcate,
eu vă voi urmări și vă voi prinde,
în trupuri vii sau în eternitate
mesajul meu e simplu și concret :
Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte,
exist la voi în inimă și-n minte,
în cultul echilibrului perfect
și nimeni nu mă cumpără sau vinde.
V-am însoțit în omenescul umblet,
ca umbră a Luminii din Cuvânt,
opus al rugăciunii pe Pământ,
rostit prin calmul vorbelor sau urlet
și niciodată nu mă pierd în vânt.
...când își rostesc profanii supărarea
și când orbiți de ură, nu se tem
de forța entităților care le chem,
să le implinesc nebunilor lucrarea,
atuncea sunt și propriul meu blestem.
Ovidiu Vasile
Cluj-Napoca
volumul,,Eu"-2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu