Nici nu făcuseră zorii ochi și somnul se răsfăța-n toată splendoarea lui. Chiar visele dormeau, dar aud bătăi (cam stridente) în geamul camerei de la stradă, camera unde dorm.
Adevărat… cam intru rău de tot cu seara-n noapte, dar o lungesc dimineața cu somnul. Da, este lumină afară. Bate cineva sau mi se pare, îmi zic, iar zgomotele-n geam continuă.
Cin' să fie, Doamne?
Gunoiul?
Nu, nu este zi de gunoi!
Poștărița?
Deși cam târziu, nu este ora când îmi aduce vești, noutăți!
Vreun vecin?
N-am probleme cu vreunul!
Mi s-o fi părut.
Vreun vis rătăcit a-ntârziat să vină acasă, îmi mai zic, dar loviturile-n fereastră continuă.
Și parcă citindu-mi la xerox gândurile, geamul camerei este cășunat cu alte bătăi și mai stridente însă.
Sar în papuci, o-ntind iute la geam și dau la o parte draperia, cea care-mi asigură somnul pe lumină.
Doamne, ce hidoșenie râde la mine și-mi face cu ochiul, cu mâinile!...
Nu știu dacă-i bărbat ori muiere. Mai degrabă o arătare c-o șapcă-n cap peste un batic decolorat de vremuri. Pe umeri purta un rest de pufoaică veche (șantierească) de când lumea, pantaloni, tot de pufoaică, decolorați și rupți în ambii genunchi, iar peste ei o fustă la fel de bătrână și peticită de multiple bucăți care, cândva, sigur, au avut culori diferite.
În picioare purta niște botfori prin care se vedeau degetele cu doliu sub unghii și acestea netunse parcă din vremea când Iisus era condamnat.
Râdea la mine cu cei doi dinți din față, de parcă ar fi câștigat lozul cel mare, cel mai mare.
Fața-i era tare hașurată de riduri, ziceai că se coboară din vremuri multimilenare.
În spinare avea o raniță din vremurile războaielor daco-romane.
Râdea ca proasta (sau prostul) la mine.
-Bă, ți-am adus ceva, răsună o voce parcă tabagic-alcoolică!
-Păi, cine sunteți, că n-am comandat nimic!
Dealul din față, cel de la răsărit, parcă se rostogolea peste mine și multiple broboane îmi alergau necontrolat pe fața speriată. Nu deschid geamul, îmi comand, că acesta sau asta s-ar putea să mă guște, să mă muște.
Arătarea, dihania, pune în schimb ranița pe pervaz și-ncepe să descarce cu poftă:
-Aici ai glicemie, aici colesterol, în punga asta, dureri în oase, aici întăritor de tendoane, în cutiuța asta ceva de pleznire a ficatului, aici ceva pentru lipsa circulației periferice, încă ceva pentru constipație, aici dureri în umeri, aici ceva pentru creșterea tensiunii, o pungă de riduri, ceva pentru păr alb și chelie.
-Oprește-te arătare!
-Sunt ale tale, bă! De-acum înainte mă voi ocupa serios de tine! Fosta-i, lele, cine-ai fost, acum nu mai ai vreun rost!
-Ce să fac cu ele, moarteo!
Dau să trag galeria, dar aceasta are comportament de lemn forjat, nu mișcă.
De parcă ciuma asta, moartea, era în casă, nu dorea să se închidă, să mă protejeze de musafirul nedorit, de dihania asta stupidă, deci draperia n-o puteam trage să acopăr fereastra de musafirul acesta odios.
M-a cuprins spaima, nu alta.
-Bă, ți-a venit rândul, horcăne la mine!
Io nu mai plec!
Nu fii nesimțit că nu mă poți goni și s-ar putea să ai și mai mare suferință de nu ne împrietenim!
Tot încerc să trag draperia, dar întâmpin același net necaz.
Nu se poate trage.
-Ce mă fac, Doamne?
- Da' cine ești, ființă ciudată, și ce ai cu mine?
Ești cumva moartea și ai venit să mă iei?
-Nu, nu sunt moartea, omule cu mulți ani la bază, în schimb, eu te voi duce la ea, ai răbdare, nu te grăbi!
Tot acolo ajungi!
Treaz de-a binelea, constat că nu este loc de-ntors.
-Și cine ești, de fapt?
-Sunt bătrânețea, boule!
Puiu RADUCAN-B. Olănești, Vila 1 Mai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu