În ziua de 13 decembrie, din anul 1983, s-a stins din viață marele poet Nichita Stănescu. Vestea tristă am primit-o la Sighetul Marmației, în compania scriitorilor Ion Gheorghe, Sânziana Pop, Nicolae Dan Fruntelată, Mihai Ungheanu, Voicu Bugariu și poetul basarabean Liviu Damian, echipa de la revista „Luceafărul”, invitată de scriitorul Gheorghe Mihai Bârlea, pe atunci directorul Bibliotecii municipale din Sighetul Marmației. Tristă și rătăcită zi! Am făcut momente omagiale la Bibliotecă și spre seară, la Biserica din Deal din Ieud, unde ne-au așteptat profesorii Daniela și Petru Dunca. Toate acestea, în memoria unui mare poet, care a fost în două rânduri în Maramureș, însuflețind multe manifestări literare rămase antologice. Care pe mine m-au încurajat foarte mult. Mai ales prezența lui Nichita la Desești.
Gândindu-mă la acel moment trist pentru literatura română, am aflat că, în aceste zile de iunie 2026, a trecut la cele veșnice și celebrul personaj din Bogdan Vodă, fost primar al comunei, VASILE DEAC-MOȘU. În arhiva mea am aflat o fotografie cu Nichita și Moșu, realizată la poarta vestitei gazde. Îmi îngădui o amintire în memoria Moșului, pe care l-am prețuit mult, sentiment pe care îl preling spre înainte. Nichita a fost de două ori în Cuhea, astăzi Bogdan Vodă. Poetul a devenit un arheolog al spiritului locului. A prins drag de Moșu. Așa că în luna martie a anului 1980, mă aflam cu Nichita la Borșa. Era pentru a doua oară pe aceste plaiuri. A ținut neapărat să-l revadă pe țăranul-primar, care a rămas cu multe fapte de neuitat în istoria locului. Dar mai ales prin obsesia statuii voievodului Bogdan. Care până la urmă s-a împlinit prin mintea și mâna măiastră a sculptorului Ioan Marchiș.
Pe vremea aceea, când Nichita hălăduia prin Cuhea, statuia era doar în poveste și în neliniștile lui Moșu. Deci Nichita a dorit să-l revadă pe țăranul înțelept. Am coborât dinspre Borșa, pe Valea Izei, într-o mașină Dacia 1300, condusă de colegul meu Romulus Roman, și el plecat dintre noi. Din drumul țării ne-am abătut pe ulicioara strâmtă care ducea spre casa Moșului. Moșu, încă extrem de vioi, ne-a așteptat în pragul porții de lemn. Cu Nichita erau soția lui, Dora, poeții Gheorghe Pituț și Ion Iuga și sculptorul Mihai Olos. Am intrat în casă după un ritual pe care-l știam. Mai întâi am trecut prin camera unde erau Biblia, Crucea și Omagiul. Apoi în camera dinspre curte, o cameră mare, cu două paturi, rudă maramureșeană, blide vechi pe pereți, înconjurate de șterguri cusute de mână, două laițe lungi, cu spătare.
În fața lor, masa pe care Moșu ne-a pus slănină, cârnați, ceapă și pâine de mălai. Și uiaga cu horincă. S-a discutat mult. Nichita a evocat piesa lui Eminescu, Bogdan-Dragoș, ca un anod și catod al timpurilor medievale pe care s-a pornit timpul istoric în devenire. Nichita ne-a propus un fragment de timp entuziast, o felie de istorie, cu care te întâlnești mai rar în viață. Firesc, Moșu a adus în discuție statuia voievodului, văzând în Nichita omul salvator, cel prin care nu știu ce minune ar putea contribui esențial la ridicarea statuii lui Bogdan de Cuhea. Nichita, în felul lui, nu l-a lăsat pe Moșu tocmai dezamăgit. Îi spune Moșului: „Eu aș gândi această statuie cum îmi cade mie bine s-o gândesc. Ba eu aș face două statui. Una zămislită din lutul nostru dacic și una din sticlă. Mai ales a doua m-ar entuziasma. O statuie de sticlă ar fi unică în lume.”
Poetul nu a spus-o în derâdere, ci atunci mintea lui modela o statuie de mângâiere pentru Moșu. Pe acest fond al imaginației, poetul Gheorghe Pituț ne amintește că plantele sunt degetele noastre. Nichita îi spune că aștrii sunt ochii oamenilor, cu care văd în univers. Statuia de sticlă sugerată de Poet nu l-a dezamăgit pe Moșu. A intuit jocul ideilor Poetului și l-a socotit un sprijin moral pentru statuia din bronz. Mai ales că Nichita a decis în fața noastră să depună o carte la soclul voievodului. Mai clar spus: donarea dreptului de autor ce-i revine de pe cartea în lucru, „Sufletul și spiritul”, întru ridicarea statuii. „Dar pe cal să fie, nu altfel. Că altfel nu avea cum să descalece”, a precizat Poetul.
Nichita a plecat Departe înaintea Moșului, cartea nu a mai apărut, dar statuia s-a ridicat. Atunci, după întâlnirea cu înțeleptul țăran, Nichita i-a dedicat Moșului o poezie. Care se intitulează: „De drag de Moșu nostru”. O reproduc pentru farmecul acelui timp: „Bogdane, Bogdane / Munții-au fost vădane / Da i-ai fost încălecat / Și descălecat / Descălătorie / Și Moldavie / Bogdane ești iuteș / Și frumos și acru / Duce-te și du-te-și / Pe plaiul cel sacru / Unde până când și / La Moldova/ Nasc oameni.” Cu această amintire mi-am adus aminte de o voce cardinală a poeziei românești. Adică Poetul Nichita Stănescu, care a ridicat Maramureșul în poezie ca nimeni altul. Acum, la despărțirea de celebrul personaj al Maramureșului, VASILE DEAC-MOȘU, o emblemă a Ținutului, mi s-a părut potrivit să evoc o întâlnire cu cei doi oameni de seamă. Și Nichita, și Moșu, fiecare în felul lui, au însemnat Timpul cu rosturi majore. În veci pomenirea lor. Vom citi cu respect poezia lui Nichita, inspirată de personalitatea lui VASILE DEAC- MOȘU, fie-le memoria binecuvântată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu