După Revoluție, nu, am devenit atât de răi, încât să atacăm ambulanțele cu pietre? Că până să ne taie gardurile - așa cum a făcut ADP Sector 6 - noi eram în Grădina Maicii Domnului numai suflete calde, frumoase, primitoare.
Cum adică oamenii de la sate ies cu bâtele și zburdă pietre în mașinile cu ”112” pe ele? Nu am fost, mămică, așa, dintotdeauna...
Alexandru Coșbuc, fiul lui George, poetul țărănimii, decedează, la doar 19 ani, în 1915, în urma unii accident de automobil. Părinții săi nu aveau să mai fie oameni, niciodată. Într-o scrisoare adresată unui spirit de cultură bucovinean, Victor Morariu, doamna Lola, soția pictorului Mihail Teișanu, apropiată de Elena, mama lui Alexandru, (doamna Coșbuc) scria: „nici nu mai încerc să-ţi spun ce durere am văzut pe chipul acestei martire, care nu putea uita că unicul ei fiu, Alexandru, care avusese un accident de automobil, în 26 august 1915, fusese ucis cu ciomegele, pe când zăcea însângerat într-un şanţ, de nişte ţărani dintr-un sat de lângă Târgu Jiu, supăraţi că „domnii cu maşini” le mai ucid câte o găină, cuibărită-n praful șoselei”.
Unii nu cred nici astăzi că fiul poetului țărănimii a fost ”ajutat” să moară de niște inimi ce mergeau duminica la biserică, dar scrisoarea se găsește în ”Viaţa Nouă” (publicație periodică românească apărută la Suceava, în perioada Primului Război Mondial, având un rol important în viața publică și militând pentru interesele românilor din Bucovina spre finalul epocii austro-ungare și în preajma Unirii din 1918.), anul V, nr. 4, din 23 iunie 1918, pp. 4, 5.
Cătălin OPRIȘAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu