Pornind de la autobiografia Știu de ce cântă pasărea din colivie de Maya Angelou
Există oameni cărora viața le ia aproape tot.
Copilăria.
Încrederea.
Siguranța.
Uneori chiar și vocea.
Am terminat Știu de ce cântă pasărea din colivie și am înțeles că aceasta nu este doar autobiografia Mayei Angelou. Este povestea unui om care refuză să lase ceea ce i s-a întâmplat să-i hotărască identitatea.
Citind-o, m-am întrebat dacă una dintre cele mai adânci răni pe care le poate lăsa viața nu este pierderea propriei voci.
Nu vocea cu care vorbești.
Ci vocea prin care te recunoști pe tine însuți.
Există momente în care ajungi să te privești prin ochii celorlalți.
Prin cuvintele pe care le rostesc despre tine.
Prin povestea pe care au ales să o creadă despre tine.
Și, fără să-ți dai seama, începi să te întrebi dacă propria ta voce mai este suficientă.
Poate că aceasta este una dintre cele mai grele lupte pe care le poate duce un om.
Nu aceea de a-i convinge pe ceilalți.
Ci aceea de a rămâne credincios propriului adevăr.
Mi-a luat timp să înțeleg că nu trebuie să-mi apăr adevărul în fața celor care au ales să creadă o altă poveste.
Am închis cartea cu un gând simplu.
Există un moment în care încetezi să-ți mai măsori adevărul prin felul în care este primit de ceilalți.
Îl trăiești.
Și asta este suficient.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu