Între mit și iubire: femeia ca memorie a Luminii din noi

Cronică literară la volumul „Jumătatea mitică a bărbatului” de Al. Florin Țene

Există cărți de poezie care se nasc dintr-o emoție, cărți care se construiesc în jurul unei imagini și cărți care încearcă să transforme poezia într-o formă de meditație asupra lumii. „Jumătatea mitică a bărbatului”, poemul amplu semnat de Al. Florin Țene, aparține celei de-a treia categorii. Nu este, în esență, un simplu volum de versuri despre femeie, ci o construcție lirică de proporții, în care autorul își propune să urmărească destinul feminin de la începuturile mitice ale existenței până la realitatea concretă a mamei, iubitei, soției, fiicei și bunicii. În propriul său „Cuvânt înainte”, autorul vorbește despre carte ca despre rezultatul unei meditații îndelungate asupra destinului uman, a misterului creației și a locului femeii în ordinea lumii.

Titlul însuși constituie cheia de boltă a întregului poem. „Jumătatea mitică” nu este doar o formulă metaforică prin care femeia este așezată în relație cu bărbatul. Ea indică o realitate mai profundă: aceea că ființa umană este concepută ca o unitate care nu se poate realiza în absența complementarității. Autorul precizează explicit că nu urmărește o simplă glorificare convențională a feminității, ci încearcă să construiască un „edificiu spiritual” în care mitologia, istoria, filosofia, teologia și experiența existențială să intre într-un dialog continuu.

De aici pornește și una dintre particularitățile poemului: femeia nu este privită doar ca obiect al iubirii masculine, ci ca principiu de continuitate. Ea leagă începutul de prezent, memoria de speranță, trupul de spirit, familia de istorie și istoria de memorie. În această perspectivă, feminitatea dobândește o dimensiune aproape arhetipală.

Construcția poemului poate fi citită ca o adevărată genealogie simbolică. Drumul începe în spațiul Genezei și trece apoi prin marile mitologii ale lumii, prin civilizațiile antice și prin spiritualitatea creștină, pentru a ajunge la femeia de astăzi. Nu avem, așadar, o succesiune întâmplătoare de figuri feminine, ci încercarea de a demonstra că, indiferent de epocă sau cultură, omul a atribuit femeii un rol fundamental în continuitatea vieții.

Eva ocupă, în această arhitectură, o poziție privilegiată. Reinterpretarea ei este una dintre cele mai interesante operații poetice ale cărții. Autorul refuză imaginea tradițională a femeii culpabilizate pentru căderea omului și transformă episodul biblic într-o meditație asupra libertății și cunoașterii. Eva devine „prima întrebare” adresată libertății, iar gestul ei este asociat cu impulsul către cunoaștere, artă, poezie și devenire.

Este o schimbare de perspectivă semnificativă. În locul unei Eve vinovate apare o Eva a începutului. Femeia nu mai este aici cea care provoacă ruptura, ci cea prin care începe aventura conștiinței. De altfel, după gestul Evei, poemul enumeră drumurile, cetățile, limbile, cărțile, rugăciunile, lacrimile și speranțele — toate acele forme prin care umanitatea își construiește istoria.

În felul acesta, mitul biblic este recuperat nu pentru a fi repetat, ci pentru a fi reinterpretat poetic. Eva devine memoria începutului și, simultan, simbolul unei umanități aflate într-o continuă devenire.

Unul dintre meritele poemului este că nu rămâne captiv într-o singură tradiție culturală. Universul său simbolic este mult mai larg. Figurile feminine din mitologiile lumii sunt aduse într-o aceeași geografie spirituală: Eva, Isis, Atena, Afrodita, Dochia, Fecioara Maria și alte ipostaze ale femininului sunt privite ca expresii diferite ale unei realități comune.

Această acumulare de referințe culturale oferă poemului o respirație largă. Al. Florin Țene nu urmărește atât diferențele dintre mitologii, cât ceea ce le apropie: dorința omului de a identifica în femeie un principiu al vieții, al fertilității, al frumuseții, al protecției și al renașterii.

Din această perspectivă, poemul poate fi citit și ca o istorie simbolică a civilizației privită prin figura feminină.

Este însă important faptul că autorul nu separă această dimensiune mitologică de experiența imediată. După zeițe, simboluri și personaje sacre apare femeia concretă. Mama nu mai este doar arhetipul maternității, ci ființa care își apleacă fruntea asupra copilului. Iubita și soția nu mai aparțin unei mitologii îndepărtate, ci spațiului afectiv al vieții de fiecare zi.

Tocmai această coborâre dinspre mit spre cotidian dă poemului una dintre tensiunile sale fertile: femeia este simultan legendă și prezență, arhetip și persoană, eternitate și viață de fiecare zi.

Dacă Eva reprezintă începutul simbolic, mama reprezintă începutul existențial. În capitolul dedicat ei, poemul atinge una dintre zonele sale cele mai calde și mai accesibile afectiv.

Imaginea maternității este construită printr-o serie de metafore sacralizante. Pântecele matern devine un spațiu al creației, iar mama este prezentată drept primul univers al omului.

Aici, poezia lui Al. Florin Țene își dezvăluie una dintre constantele sale: transformarea experienței obișnuite într-o experiență spirituală. Gesturile simple ale mamei — privirea, îmbrățișarea, iertarea, protecția copilului — capătă semnificații care depășesc imediatul. Mama nu predă prin discurs, ci prin existența ei. Copilul „citește” în gesturile ei o lecție a iubirii.

Este una dintre imaginile recurente ale volumului: femeia transmite valori fără să aibă nevoie să le formuleze teoretic.

Ea devine astfel prima educatoare, prima memorie, prima formă de siguranță și primul reper moral. Poemul spune, într-o formulă de mare simplitate simbolică, că mama este „prima patrie”, pentru că prin ea omul primește limba, adevărul, iertarea și sentimentul apartenenței.

Această concepție se extinde apoi asupra femeii în general. Bărbatul poate cuceri spații, poate dobândi nume și izbânzi, poate participa la construcția istoriei; femeia este însă cea care păstrează și transmite ceea ce face ca istoria să nu devină doar o succesiune de fapte, ci o memorie vie.

În arhitectura poemului, Fecioara Maria reprezintă momentul în care feminitatea intră într-o dimensiune explicit creștină. Dacă miturile anterioare vorbesc despre originea și continuitatea vieții, Maria introduce tema jertfei, a iubirii și a durerii asumate.

Poemul insistă asupra imaginii mamei care asistă la suferința propriului fiu. Maria nu mai este privită doar în registrul iconografic al „Reginei cerului”, ci este coborâtă poetic în proximitatea tuturor mamelor care cunosc durerea.

Această umanizare a figurii sacre este importantă. Maria devine, prin suferința ei, prototipul unei solidarități feminine universale. Orice mamă care suferă lângă copilul său poartă, în viziunea poemului, o parte din lumina Mariei.

Aici se produce una dintre cele mai puternice translații simbolice ale cărții: sacrul nu rămâne într-o zonă inaccesibilă, ci se continuă în gesturile oamenilor obișnuiți.

Femeia care își ține copilul în brațe, femeia care iartă, femeia care suportă, femeia care iubește în tăcere devine purtătoarea unei energii spirituale care vine din adâncul tradiției creștine. În acest punct, poemul capătă caracterul unei adevărate teologii lirice a iubirii.

Un aspect important al cărții este relația dintre poezie și credință. Al. Florin Țene nu tratează credința ca pe o temă printre altele, ci ca pe una dintre structurile de rezistență ale întregii construcții. În „Cuvânt înainte”, autorul declară că volumul este și o mărturisire de credință și că literatura poate păstra valorile fundamentale ale existenței: iubirea, familia, memoria, responsabilitatea și demnitatea umană.

Într-o poezie contemporană adesea atrasă de fragmentar, de relativizare și de demitizare, o asemenea opțiune este, în sine, o poziționare estetică și morală.

Autorul preferă afirmarea în locul negării. El caută sensul, nu absurdul; continuitatea, nu ruptura; iubirea, nu cinismul. Această orientare poate fi discutată critic, dar nu poate fi ignorată: ea constituie fundamentul discursului său poetic.

În centrul acestei viziuni se află convingerea că omul nu devine cu adevărat întreg prin putere sau glorie, ci prin capacitatea de a iubi, de a crea și de a se dărui.

Prin urmare, femeia nu este ridicată în poem deasupra bărbatului pentru a crea o nouă ierarhie, ci este așezată alături de el într-o relație de complementaritate. Aceasta este, de fapt, una dintre ideile centrale ale volumului.

Titlul poate genera, la prima vedere, o întrebare: dacă femeia este „jumătatea” bărbatului, nu înseamnă aceasta că fiecare dintre cei doi este o ființă incompletă? Poemul răspunde indirect, dar limpede: da, există o incompletitudine, însă ea nu este una care diminuează valoarea individului. Este mai degrabă incompletitudinea fertilă a relației. Femeia nu este „umbra” bărbatului și nici ecoul lui. Ea reprezintă cealaltă parte a unei unități proiectate ca întreg.

În această formulă se concentrează filosofia întregului volum. Bărbatul și femeia nu sunt adversari și nici concurenți. Ei sunt două energii complementare ale aceleiași creații.

Este o viziune care privilegiază armonia. Autorul evită astfel atât discursul de dominație masculină, cât și un discurs polemic de inversare a raporturilor de putere. Interesul său nu este confruntarea dintre sexe, ci recuperarea unei idei străvechi: aceea a cuplului ca spațiu al împlinirii.

Din punct de vedere formal, „Jumătatea mitică a bărbatului” optează în principal pentru versul liber. Alegerea nu este întâmplătoare. În explicația autorului, versul liber îi permite desfășurarea unei arhitecturi ample, în care reflecția filosofică și imaginea lirică să poată coexista.

Această formă se potrivește intenției de construcție panoramică. Poemul nu urmărește o succesiune de imagini autonome, ci dezvoltarea unei idei prin acumulări succesive.

Versurile scurte, adesea dispuse izolat, produc un ritm lent, meditativ. Pauza dintre cuvinte devine uneori la fel de importantă ca sensul lor. Discursul are aspectul unei rugăciuni laice sau al unei meditații rostite cu voce joasă.

În același timp, fragmentarea versului nu produce fragmentarea ideii. Dimpotrivă, există o tendință constantă spre reunificare. Imaginile se întorc mereu la aceleași nuclee: lumină, iubire, mamă, creație, Dumnezeu, familie, memorie.

Această repetiție tematică este și o calitate, și o limită posibilă a poemului. Pe de o parte, ea conferă unitate și caracter incantatoriu. Pe de altă parte, într-un text de asemenea întindere, reluarea acelorași valori și imagini poate diminua uneori tensiunea surprizei poetice.

Dar tocmai aici trebuie judecată cartea după propriul ei proiect: nu avem de-a face cu o poezie a fragmentului și a discontinuității, ci cu o poezie a construcției și a reiterării.

Printre simbolurile cele mai importante ale poemului se află lumina. Femeia devine „jumătatea de lumină” a bărbatului, iar iubirea este cea care transfigurează existența.

Lumina nu este doar frumusețe. Ea înseamnă cunoaștere, speranță, credință și continuitate. În opoziție cu întunericul, care ar putea sugera uitarea sau izolarea, lumina este forma prin care omul își recuperează sensul.

De aceea, femeia este asociată în mod repetat cu ideea de lumină, iar maternitatea cu o formă de sacralitate. În universul poemului, ea nu doar aduce viață, ci și ține lumea în ființă prin iubire.

Este o imagine idealizată, fără îndoială, dar idealizarea reprezintă aici însăși opțiunea estetică a autorului. El nu urmărește realismul psihologic al femeii imperfecte, contradictorii, vulnerabile, ci femeia ca arhetip al unei energii capabile să repare și să continue lumea.

Unul dintre cele mai importante momente ale poemului este apropierea dintre marile figuri mitologice și femeia concretă. Această apropiere permite autorului să evite transformarea mitologiei într-un simplu inventar cultural. Eva, zeițele antice sau Maria nu sunt evocate pentru exotismul lor, ci pentru a lumina experiența femeii de astăzi. Astfel, mama contemporană devine continuatoarea unui gest început în mit. Soția continuă povestea perechii originare. Iubita devine expresia actuală a erosului, iar bunica păstrătoarea memoriei familiale. Femeia devine, astfel, un palimpsest al tuturor vârstelor umanității.

Această perspectivă explică și de ce poemul poate fi citit nu doar ca o declarație de iubire, ci și ca o reflecție asupra memoriei. Femeia păstrează în ea urmele celor care au fost înainte și transmite celor care vin după ea ceva din ceea ce a primit. În această succesiune, familia încetează să mai fie doar o realitate socială. Devine o formă de transmitere a sensului.

Poemul are și o evidentă dimensiune morală. Autorul își asumă explicit ideea că literatura nu trebuie doar să reflecte lumea, ci poate contribui la conservarea valorilor care îi dau coerență. Această concepție traversează întregul volum:

Iubirea este mai importantă decât puterea.

Familia este mai importantă decât gloria.

Memoria este mai importantă decât uitarea.

Iertarea este mai importantă decât răzbunarea.

Dăruirea este mai importantă decât posesia.

În acest sens, Jumătatea mitică a bărbatului poate fi citită ca o reacție la o lume pe care autorul o percepe ca fragmentată. Poemul încearcă să refacă unități pierdute: femeie–bărbat, mamă–copil, om–Dumnezeu, trecut–prezent, mit–istorie, trup–spirit. Această aspirație către întreg este, poate, adevărata temă a cărții.

Dincolo de bogăția imaginilor și de amploarea referințelor culturale, Jumătatea mitică a bărbatului este o carte despre întregire. Femeia este „jumătatea” bărbatului, dar această jumătate este mitică tocmai pentru că ea nu reprezintă o simplă parte, ci deschide drumul spre întreg. Iubirea nu este prezentată ca sentiment pasager, ci ca principiu de construcție a existenței. În universul poemului, iubirea poate transforma femeia în mamă, familia în memorie și memoria în continuitate spirituală. Această idee este susținută chiar de finalitatea declarată a cărții: autorul dorește ca cititorul să înțeleagă frumusețea autentică nu ca aparență, ci ca iubire capabilă să lumineze și să transfigureze existența. Este, în fond, o definiție a poeziei pe care Al. Florin Țene o practică aici: poezia ca transfigurare a realului prin iubire.

Constat că „Jumătatea mitică a bărbatului” este o carte ambițioasă prin temă, amploare și perspectivă. Ea nu își propune să surprindă femeia într-o singură ipostază, ci să urmărească traseul ei prin memoria culturală a omenirii: Eva, zeița, fecioara, mama, iubita, soția, fiica, bunica. Este o poezie a continuității și a credinței în sens. Într-o literatură care poate prefera uneori ruptura, ironia sau demitizarea, Al. Florin Țene alege să reconstruiască mitul și să redea poeziei o funcție de afirmare a valorilor. „Jumătatea mitică” nu este femeia privită prin ochii unui bărbat care își caută completarea, ci memoria acelei părți de umanitate fără de care întregul nu se poate constitui. De la Eva la Maria, de la mamă la soție, de la iubire la familie, poemul urmărește aceeași lumină care trece dintr-o generație în alta. Femeia devine, în această perspectivă, nu doar cea care dă viață, ci și cea care păstrează sensul vieții. Iar aceasta este, probabil, cea mai profundă miză a cărții: nu glorificarea femeii, ci recuperarea ideii de întreg.

Într-o lume în care omul este adesea prezentat ca ființă izolată, poemul lui Al. Florin Țene insistă asupra contrariului: omul devine mai mult decât o existență individuală atunci când iubește, când se dăruiește, când își asumă memoria și când recunoaște în celălalt propria posibilitate de împlinire. De aceea, „Jumătatea mitică a bărbatului” poate fi citită, în ultimă instanță, ca o lungă meditație asupra unei idei simple și vechi, dar niciodată definitiv epuizate de literatură: iubirea este una dintre formele prin care omul încearcă să învingă singurătatea, timpul și moartea. Iar femeia, în viziunea lui Al. Florin Țene, este chipul în care această iubire își găsește una dintre cele mai puternice întrupări.

O carte despre femeie, așadar, dar mai ales o carte despre ceea ce îl face pe om să nu fie singur, să fie împlinit prin ea.

Gelu Dragoș, UZPR