Al. Florin Țene, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române,
vol. I, Napoca Star, 2026
Constantin
GEANTĂ
Volumul Scurtă istorie a Ortodoxiei
Române de Al. Florin Țene se înscrie în seria lucrărilor de sinteză
dedicate istoriei creștinismului românesc și evoluției Bisericii Ortodoxe
Române. Publicată în 2026 la editura Napoca Star, cartea își propune să ofere o
perspectivă amplă asupra devenirii spirituale, instituționale și culturale a
ortodoxiei pe teritoriul românesc, de la originile apostolice până în
contemporaneitate. Autorul declară încă din „Cuvântul autorului” că lucrarea
„s-a născut din dorința de a oferi cititorului contemporan o sinteză limpede,
documentată și echilibrată asupra devenirii creștinismului românesc” și că nu
urmărește doar „o înșiruire de date și evenimente, ci o reflecție asupra
modului în care credința a modelat identitatea noastră istorică și spirituală”
(p. 9). Această intenție programatică se regăsește constant în structura și
tonul întregului volum.
Cartea impresionează în primul rând
prin ambiția ei sintetică. Autorul încearcă să cuprindă aproape două milenii de
istorie religioasă într-un discurs accesibil, dar susținut de trimiteri la
izvoare patristice, documente istorice și lucrări de specialitate. Prefațatorul
Ionuț Țene observă pe bună dreptate că lucrarea „nu este o simplă cronologie de
evenimente, ci mai degrabă o încercare de înțelegere a modului în care credința
ortodoxă a modelat identitatea colectivă, limbajul liturgic, creația artistică
și praxisul social de-a lungul a două milenii de ortodoxie românească” (p. 5).
În acest sens, volumul depășește limitele unei istorii ecleziastice
tradiționale și se apropie de o istorie culturală a ortodoxiei.
Unul dintre nucleele tematice ale
cărții îl constituie problema începuturilor creștinismului în spațiul românesc.
Autorul acordă un loc central tradiției andreeane, pe care o tratează atât ca
memorie eclezială, cât și ca element identitar. Despre Sfântul Andrei se afirmă
că este „ocrotitor al țării” și „întemeietor simbolic al creștinismului
autohton” (p. 15). Al. Florin Țene adoptă o poziție moderată: recunoaște
caracterul târziu al atestării documentare, dar insistă asupra forței simbolice
a tradiției. Din punct de vedere metodologic, această atitudine este mai
echilibrată decât abordările apologetice care transformă tradiția în
certitudine istorică. Totuși, accentul identitar este uneori atât de puternic
încât dimensiunea critică riscă să fie estompată.
Capitolele dedicate încreștinării
tracilor și dacilor reprezintă una dintre cele mai reușite părți ale volumului.
Autorul insistă asupra caracterului gradual și organic al procesului de
creștinare, afirmând că „încreștinarea tracilor și a dacilor nu a fost un
eveniment punctual, ci un proces istoric de durată, desfășurat organic, în
paralel cu romanizarea” (p. 16). Ideea simultaneității dintre romanizare și
creștinare este dezvoltată și în introducere, unde se subliniază că termeni
fundamentali ai credinței precum „Dumnezeu”, „cruce” și „biserică” provin din
latina populară, fapt ce indică integrarea creștinismului în însăși structura
limbii române (p. 6). Această observație este una dintre cele mai solide
contribuții interpretative ale cărții, deoarece explică specificul românesc: o
limbă de origine latină și o spiritualitate de expresie bizantină.
În planul istoriei universale a
Bisericii, autorul oferă o prezentare concisă a formării Ortodoxiei până în
secolul al XV-lea. Sunt trecute în revistă cele șapte sinoade ecumenice,
dezvoltarea teologiei patristice și ruptura dintre Răsărit și Occident. Deși
aceste pagini au mai degrabă caracter introductiv, ele sunt utile pentru
cititorul nespecialist și oferă cadrul necesar înțelegerii evoluției ulterioare
a Bisericii românești. Definiția Ortodoxiei ca tradiție ce „păstrează unitatea
Trupului lui Hristos în credință și cult” (p. 20) sintetizează orientarea
teologică generală a lucrării.
Partea
consacrată secolelor XIV–XVI este deosebit de consistentă și evidențiază
legătura strânsă dintre formarea statelor medievale românești și organizarea
bisericească. Recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei în 1359 și a Mitropoliei
Moldovei în 1401 sunt prezentate ca momente de integrare canonică deplină în
Ortodoxia răsăriteană (pp. 6, 11). Autorul insistă asupra rolului domnitorilor
ca protectori ai credinței și ctitori de mănăstiri. Despre epoca lui Ștefan cel
Mare se afirmă că reprezintă „afirmarea unei spiritualități ortodoxe militante
și a unei arte ecleziale originale” (p. 22). Analiza ctitoriilor – Putna,
Voroneț, Neamț – pune în lumină dimensiunea lor nu doar artistică, ci și
memorială și culturală.
În aceeași secțiune, Al. Florin Țene
acordă atenție monahismului și relațiilor cu Muntele Athos, văzute ca factori
de integrare în lumea ortodoxă răsăriteană. Afirmația că „Ortodoxia românească
se afirmă ca bastion al creștinătății răsăritene la granița cu Imperiul Otoman”
(p. 22) exprimă perspectiva autorului asupra rolului geopolitic al spațiului
românesc. Deși formularea este puternic valorizantă și amintește de
istoriografia națională clasică, ea reflectă o tradiție interpretativă bine
înrădăcinată în cultura istorică românească.
Capitolele privind secolele XVII–XVIII
se remarcă prin interesul acordat preoțimii de mir. Autorul nu idealizează
condiția clerului rural, ci descrie realist situația sa materială și
educațională: preoții „erau, în majoritate, supuși acelorași poveri materiale
și obligații fiscale ca și țăranii pe care îi păstoreau” (p. 24), iar nivelul
de pregătire era „în general, modest” (p. 25). Totodată, se subliniază rolul
lor esențial în păstrarea identității comunităților rurale, fiind „punți între
tradiția ortodoxă și nevoile practice ale comunităților” (p. 26). Aceste pagini
sunt valoroase deoarece introduc o dimensiune socială adesea neglijată în
sintezele ecleziastice.
Un alt punct forte al volumului este
atenția acordată culturii scrise și tiparului. Traducerea cărților de cult în
limba română și activitatea tipografică de la Iași, Târgoviște și București
sunt interpretate ca momente decisive pentru formarea limbii literare și pentru
unificarea cultural-spirituală a românilor (pp. 11, 16). Referirea la Antim
Ivireanul și la sprijinul acordat comunităților ortodoxe arabe și georgiene
evidențiază dimensiunea universală a culturii ortodoxe românești.
Secțiunea modernă urmărește procesul de
reorganizare bisericească după Unirea Principatelor și drumul către
autocefalie. Autorul consideră că reorganizarea sinodală inițiată de Alexandru
Ioan Cuza și recunoașterea autocefaliei din 1885 au reprezentat expresia
maturizării statului și a Bisericii (pp. 12, 16). Ridicarea la rang de
Patriarhie în 1925 este prezentată ca momentul consacrării instituționale a
Bisericii Ortodoxe Române în statul național unificat. Interesantă este și
includerea unui capitol dedicat publicistului Cezar Țăbârnă, folosit ca prilej
de reflecție asupra relației dintre modernizarea statului și emanciparea
eclezială.
Perioada comunistă este tratată într-o
manieră sintetică, dar fără a evita tema persecuțiilor. Autorul amintește
desființarea Bisericii Greco-Catolice și controlul exercitat de stat asupra
vieții religioase, subliniind în același timp rezistența spirituală a
monahismului și contribuția teologilor precum Dumitru Stăniloae (pp. 16–17).
După 1989, renașterea vieții religioase este descrisă prin redeschiderea
mănăstirilor, dezvoltarea învățământului teologic și construirea Catedralei
Naționale (pp. 17, 12). Aici discursul capătă un ton mai pronunțat confesional,
culminând cu afirmația că „azi BOR este cea mai puternică și iubită instituție
de către români” (p. 17). Din punct de vedere academic, această formulare este
problematică deoarece exprimă o judecată axiologică și sociologică fără
susținere documentară în text.
Din
perspectivă stilistică, volumul se caracterizează printr-un limbaj elevat,
uneori retoric, care combină registrul istoriografic cu cel teologic. Formule
precum „matrice spirituală”, „paradigmă a neamului” sau „sinteză între Bizanț
și tradiția locală” apar frecvent și conferă textului o tonalitate eseistică.
Pentru publicul larg, acest stil este atrăgător și facilitează lectura; pentru
cititorul academic, el poate părea uneori prea encomiastic. Cartea nu ascunde
faptul că este scrisă din interiorul unei perspective ortodoxe asumate.
Metodologic, autorul declară că
utilizează „izvoare patristice, acte martirice, hrisove, cronici, inscripții”
alături de cercetări arheologice și istoriografie modernă (p. 17). Bibliografia
selectivă include autori importanți precum Mircea Păcurariu, Emilian Popescu,
Nicolae Iorga, Florin Curta, Dumitru Stăniloae și Henry Chadwick (pp. 13, 18,
21). Prezența acestor lucrări indică preocuparea pentru fundamentarea
documentară a sintezei. Totuși, aparatul critic este redus, iar citările sunt
rare în corpul textului, ceea ce limitează verificabilitatea unor afirmații.
Din punct de vedere interpretativ,
cartea se înscrie într-o tradiție neopatristică și cultural-identitară.
Ortodoxia este văzută nu doar ca instituție religioasă, ci ca „matrice a unei
conștiințe colective, factor de coeziune, rezistență și creație culturală” (p.
9). Această perspectivă are meritul de a integra dimensiunile spirituale,
lingvistice și artistice ale istoriei românești, dar poate conduce la o
suprapunere prea strânsă între identitatea națională și cea confesională.
Cititorul trebuie să distingă între nivelul descriptiv și cel normativ al
discursului.
În ansamblu, Scurtă istorie a
Ortodoxiei Române este o lucrare de sinteză amplă, accesibilă și bine
structurată, destinată atât publicului cultivat interesat de istoria spirituală
a românilor, cât și studenților aflați la începutul studiilor de teologie sau
istorie. Punctele sale forte sunt perspectiva culturală asupra ortodoxiei,
accentul pe continuitatea dintre latinitate și spiritualitatea răsăriteană,
atenția acordată preoțimii și culturii scrise și efortul de a integra istoria
ecleziastică în contextul mai larg al devenirii românești. Limitele țin de
tonalitatea uneori apologetică, de insuficienta problematizare a unor teme
controversate și de aparatul critic redus.
Cu toate acestea, volumul își atinge
scopul declarat de a „trezi în cititor dorința de a înțelege mai profund
legătura dintre credință și destin național” (p. 9). El oferă o imagine
coerentă a modului în care Ortodoxia a participat la formarea limbii, culturii
și instituțiilor românești și constituie o contribuție relevantă la
popularizarea istoriei Bisericii Ortodoxe Române într-o formulă accesibilă și
cultural-reflexivă. Pentru cititorul contemporan, cartea poate funcționa atât
ca introducere în istoria ortodoxiei românești, cât și ca invitație la
reflecție asupra rolului credinței în configurarea identității culturale a
României moderne.
*****
RECENZIE
Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul II:
Mănăstiri și schituri de Al. Florin
Țene
Constantin
GEANTĂ
Volumul
al doilea al lucrării Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, semnat de
Al. Florin Țene și publicat la Editura Napoca Star în anul 2026, se înscrie
într-o direcție de cercetare și popularizare cultural-religioasă care urmărește
recuperarea memoriei monahismului românesc și reafirmarea rolului acestuia în
configurarea identității spirituale și culturale a poporului român. Cartea nu
este doar un inventar de mănăstiri și schituri, ci o amplă meditație asupra
continuității ortodoxiei în spațiul românesc, asupra rezistenței ei istorice și
asupra funcției civilizatoare pe care a exercitat-o de-a lungul secolelor.
Încă din
paginile introductive, autorul își asumă o perspectivă identitară și spirituală
asupra fenomenului monastic. Textul de deschidere, semnat de Zenovia Zamfir,
subliniază că lucrarea este „scrisă din suflet, cu mult suflet și cu siguranță
va ajunge la sufletul cititorului”, accentuând dimensiunea afectivă și
confesională a întregului demers. Această observație este esențială pentru
receptarea volumului: cartea nu se revendică exclusiv din registrul
istoriografiei academice, ci îmbină documentarea istorică cu evocarea
spirituală și cu admirația față de patrimoniul monahal românesc.
Unul
dintre meritele importante ale lucrării este modul în care autorul așază
istoria mănăstirilor în contextul mai larg al creștinării spațiului
carpato-danubiano-pontic. În capitolul dedicat genezei monahismului românesc,
se afirmă limpede că „istoria monahismului românesc trebuie analizată în cadrul
mai larg al creștinării spațiului carpato-danubiano-pontic” și că, „spre
deosebire de alte regiuni europene, creștinismul nord-dunărean nu a fost
rezultatul unei convertiri oficiale, ci al unui proces organic, desfășurat «de
jos în sus»”. Prin această formulare, autorul se înscrie în tradiția
istoriografică reprezentată de Nicolae Iorga și Mircea Păcurariu, insistând
asupra caracterului autohton și continuu al creștinismului românesc.
Capitolul
consacrat etimologiei cuvântului mănăstire constituie o surpriză
plăcută pentru cititorul interesat de istoria limbii. Autorul urmărește traseul
termenului de la grecescul μοναστήριον la forma românească actuală,
prin intermediul slavonei bisericești. Concluzia este formulată memorabil:
„«mănăstire» nu este doar un termen lexical, ci un cuvânt-memorie, purtător al
unei tradiții de peste un mileniu”. Această expresie sintetizează foarte bine
intenția volumului: recuperarea unei memorii culturale și spirituale
sedimentate în limbaj, în arhitectură și în practicile religioase.
Din
punct de vedere structural, lucrarea este amplă și bine organizată. După
secțiunile introductive urmează o prezentare a apariției și dezvoltării
schiturilor și mănăstirilor ortodoxe pe teritoriul României, de la comunitățile
ascetice din Scythia Minor până la marile centre medievale precum Tismana,
Neamț, Cozia sau Putna. Autorul insistă asupra rolului Sfântului Nicodim de la
Tismana în instituționalizarea monahismului românesc, arătând că acesta
„introduce modelul cenobitic (viață de obște, disciplină tipiconală)”. De
asemenea, sunt evidențiate funcțiile multiple ale mănăstirilor medievale:
„spirituale – practică isihastă, rugăciune neîncetată; culturale – copierea
manuscriselor slavone și românești; politice – legitimarea puterii domnești;
sociale – bolnițe, adăposturi; identitare – conservarea tradiției ortodoxe în
fața presiunilor externe”.
Această
perspectivă funcțională reprezintă unul dintre punctele forte ale cărții.
Mănăstirea nu este redusă la statutul de monument arhitectural, ci este
înțeleasă ca instituție complexă, cu rol educativ, cultural, social și politic.
În capitolul dedicat continuității spirituale și patrimoniului cultural,
autorul afirmă că mănăstirile trebuie analizate „nu doar ca monumente de
arhitectură sau lăcașuri de cult, ci ca instituții complexe, cu funcții
educative, economice, artistice și politice”. Această formulare oferă cheia de
lectură a întregului volum.
O
dimensiune deosebit de valoroasă este atenția acordată patrimoniului monahal
vâlcean. Fiind originar din Drăgășani, autorul manifestă o afecțiune evidentă
pentru mănăstirile din județul Vâlcea: Cozia, Horezu, Govora, Bistrița,
Frăsinei, Dintr-un Lemn, Ostrov sau Pătrunsa. Descrierile lor sunt realizate cu
un amestec de rigoare istorică și emoție personală. În cazul Frăsineiului,
autorul surprinde particularitatea care i-a adus renumele de „Athosul
românesc”: „particularitatea cea mai cunoscută a mănăstirii este interdicția
accesului femeilor în incinta monastică, rânduială instituită de Sfântul
Calinic în 1867”. Asocierea cu avatonul athonit este interpretată ca semn al
continuității spiritualității răsăritene în spațiul românesc.
Capitolele
consacrate unor vetre monahale celebre – Agapia, Antim, Lainici, Polovragi,
Prislop sau Radu Vodă – sunt printre cele mai vii ale cărții. În cazul
Mănăstirii Antim, autorul evocă mișcarea „Rugul Aprins” și personalitățile care
au participat la aceasta: Dumitru Stăniloae, Vasile Voiculescu, Andrei Scrima,
Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu sau Adrian Făgețeanu. Textul subliniază că
mănăstirea a devenit „nucleul mișcării spirituale «Rugul Aprins»”, ceea ce îi
conferă o semnificație aparte în istoria spiritualității românești din secolul
al XX-lea.
Un
capitol de mare interes este cel dedicat martiriului mănăstirilor și societății
românești în timpul comunismului. Autorul adoptă aici un ton grav și
memorialistic, insistând asupra represiunii îndreptate împotriva Bisericii și
monahismului. Sunt evocate desființarea Bisericii Greco-Catolice, arestările
clericilor și Decretul 410/1959, despre care se afirmă că „a desființat peste
200 de mănăstiri și schituri, alungând aproximativ 5.000 de monahi și monahii”.
Cartea descrie mănăstirile transformate în depozite, cămine sau închisori și
vorbește despre „fractura istorică ale cărei consecințe sunt încă vizibile”.
Chiar dacă limbajul este uneori mai apropiat de literatura memorială decât de
discursul academic strict, capitolul are meritul de a reaminti dimensiunea
dramatică a experienței religioase sub regimul totalitar.
În plan
documentar, volumul impresionează prin bogăția informațiilor. Lista alfabetică
a mănăstirilor din România, cu anul întemeierii și localizarea lor, transformă
cartea într-un instrument util pentru cercetători, studenți, profesori, ghizi
culturali și pelerini. Sunt incluse atât vetre medievale celebre – Hodoș-Bodrog
(1177), Cârța (1202), Cotmeana (1292), Cozia (1388), Curtea de Argeș (1512),
Putna (1466) –, cât și așezăminte contemporane întemeiate după 1990. Această
panoramă oferă imaginea unei rețele monahale dense și diversificate, răspândite
în toate provinciile istorice ale României.
Un alt
aspect remarcabil este deschiderea către diversitatea confesională. Autorul nu
se limitează la mănăstirile ortodoxe, ci menționează și așezăminte
greco-catolice, romano-catolice și armene, interpretând această pluralitate ca
expresie a caracterului multicultural al spațiului românesc. O asemenea
perspectivă lărgește orizontul lucrării și evită reducționismul confesional.
Din
punct de vedere stilistic, cartea este accesibilă și fluentă. Limbajul este
clar, explicativ și adesea evocator. Numeroase pasaje au valoare literară, iar
descrierile mănăstirilor sunt animate de sensibilitatea autorului. Uneori însă
această sensibilitate conduce la formulări encomiastice sau la judecăți de
valoare insuficient nuanțate. De exemplu, expresii precum „România Grădina
Maicii Domnului” sau referirile repetate la caracterul providențial al unor
ierarhi indică asumarea unei perspective confesionale explicite. Cititorul
interesat de o analiză strict critică și distanțată poate considera că anumite
capitole acordă prea puțin spațiu dezbaterilor istoriografice sau problemelor
controversate.
De
asemenea, apar uneori generalizări care ar fi meritat o susținere documentară
mai amplă. Afirmația potrivit căreia Vâlcea ar fi județul cu cele mai multe
mănăstiri este prezentată ca tradiție locală și nu este însoțită de date statistice
comparative. Totuși, autorul indică în mod constant surse bibliografice
relevante – Iorga, Păcurariu, Papacostea, Drăguț, Giurescu, Stăniloae –, ceea
ce oferă cititorului posibilitatea de a aprofunda temele discutate.
Valoarea
majoră a volumului rezidă în capacitatea lui de a integra dimensiunea istorică,
lingvistică, culturală și spirituală într-o narațiune coerentă despre
monahismul românesc. Cartea demonstrează că mănăstirile au fost nu numai locuri
de rugăciune, ci și centre de cultură, educație, artă și rezistență identitară.
Autorul insistă asupra acestei idei atunci când afirmă că mănăstirile
reprezintă „repere de continuitate istorică”, „centre de producție culturală și
artistică” și „spații de memorie colectivă și identitate națională”.
În
ansamblu, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul II: Mănăstiri și
schituri este o lucrare amplă, documentată și pasionată, situată la
intersecția dintre istorie culturală, teologie și memorialistică. Ea se
adresează unui public larg: credincioși, pelerini, profesori, studenți și
cititori interesați de patrimoniul românesc. Deși nu urmărește exclusiv
standardele unei monografii academice și păstrează un accent confesional
pronunțat, volumul oferă o imagine bogată și convingătoare a universului monahal
românesc.
Prin
densitatea informațiilor, prin evocarea patrimoniului spiritual și prin atenția
acordată memoriei istorice, cartea lui Al. Florin Țene contribuie semnificativ
la cunoașterea și valorizarea ortodoxiei românești. Ea reamintește cititorului
că mănăstirile au fost și rămân locuri în care se întâlnesc rugăciunea, cultura
și istoria și că înțelegerea lor înseamnă, într-o anumită măsură, înțelegerea
propriei noastre identități colective. Tocmai de aceea, concluzia implicită a
volumului poate fi formulată prin cuvintele autorului: mănăstirea este un
„cuvânt-memorie”, iar memoria pe care o poartă este una dintre resursele
fundamentale ale continuității spirituale românești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu