Țara și președintele ei în pantaloni scurți…

Capacitatea unui sistem de a-și reveni, de a se adapta și de a funcționa normal după ce a suferit un șoc, o deformare sau o traumă se numește reziliență. Termenul provine din latinescul „resilio”, care înseamnă „a reveni” sau „a sări înapoi”.

O forță intrinsecă a unui popor creștin, care alimentează reziliența, este identitatea comună. Valorile, tradițiile și istoria împărtășită și nefalsificată unesc oamenii dincolo de diferențele politice sau sociale, dincolo de forțele interne și externe de destructurare și de anihilare a identității naționale.

Încrederea în instituții și în guvernanță, dar mai ales legitimitatea conducerii, precum și existența unor lideri și instituții în care populația are încredere și în care se regăsește întăresc forța de reziliență în timp de criză.

Fluxul rapid, clar și onest de informații dinspre autorități către cetățeni, menținerea unei infrastructuri critice funcționale și capacitatea statului de a menține serviciile medicale, energetice, logistice și de siguranță sunt factori esențiali pentru reziliență.

Dar reziliența unui popor nu poate fi redusă la capacitatea instituțiilor statului de a reacționa în fața unei crize. Ea presupune existența unei societăți capabile să reziste șocului fără să-și piardă reperele fundamentale. Presupune oameni care își cunosc istoria, își asumă identitatea, își protejează familia și comunitatea și mai au suficientă încredere unii în alții pentru a acționa împreună atunci când apar dificultăți.

Un prim pilon al rezilienței este, așadar, identitatea națională. Un popor care își uită istoria, își relativizează valorile și ajunge să privească propria cultură ca pe ceva rușinos sau desuet își pierde treptat capacitatea de a se apăra ca entitate distinctă. Familia, tradiția, limba, cultura, memoria istorică și credința nu sunt simple elemente decorative ale unei societăți, ci componente ale identității sale.

Al doilea pilon îl reprezintă instituțiile legitime și funcționale. Într-o societate rezilientă, cetățeanul trebuie să creadă că regulile sunt aceleași pentru toți, că instituțiile respectă legea și că puterea poate fi controlată. Legitimitatea nu se obține doar prin ocuparea unei funcții, ci prin competență, responsabilitate, transparență și respect față de cetățean.

Al treilea pilon este independența economică și capacitatea de a asigura resursele esențiale. Un stat care nu își poate asigura hrana, energia, medicamentele și capacitățile industriale minime devine extrem de vulnerabil în fața oricărui șoc extern. Reziliența economică nu înseamnă autarhie, ci capacitatea de a coopera cu ceilalți fără a deveni dependent de ei până la pierderea propriei libertăți de decizie.

Al patrulea pilon este securitatea infrastructurilor critice. Sistemul medical, energia, transporturile, comunicațiile, alimentarea cu apă, logistica și structurile de siguranță trebuie să poată funcționa inclusiv în situații de criză. Un stat care nu poate proteja aceste sisteme nu poate pretinde că este pregătit să-și protejeze populația.

Al cincilea pilon este coeziunea socială. O societate profund divizată, în care fiecare grup îl consideră pe celălalt un dușman, este mult mai ușor de destabilizat. Capitalul social – încrederea dintre oameni, sentimentul apartenenței la aceeași comunitate și disponibilitatea de a coopera – este una dintre cele mai importante resurse ale unei națiuni.

În sfârșit, există educația și memoria colectivă. Un popor care nu își cunoaște trecutul devine dependent de cei care i-l povestesc. Iar un popor căruia i se poate rescrie trecutul după interesele momentului își pierde capacitatea de a înțelege prezentul și de a-și proiecta viitorul.

Aplicată situației actuale, grila de mai sus dezvăluie imaginea unui popor îngenuncheat de propria incapacitate de a se adapta și de a reacționa la forțele adverse. Identitatea națională este supusă de ceva timp unor presiuni în care familia, tradiția, istoria și credința sunt minimalizate până la bătaie de joc. Legitimitatea conducerii este greu pusă la încercare prin anularea alegerilor, fără explicații plauzibile și fără dovezi credibile. Liderii sunt de o valoare profesională și morală îndoielnică, iar instituțiile de bază, precum CCR, Guvernul, Parlamentul și CNA, se decredibilizează prin propriile acțiuni.

Președintele Nicușor Dan, un „onest”, dar, până la divulgarea surselor sale de finanțare a campaniei prezidențiale, un adormit în cea mai înaltă funcție în stat, care amână sine die obligațiile asumate, erodează din interior încrederea și speranța populară în recuperarea demnității și în autoritatea statului.

Infrastructura critică este la pământ. Serviciile medicale polarizează populația prin tratamentul diferențiat al asigurării de sănătate de stat față de cea privată. O societate în care banul face diferența între viață și moarte își erodează propriul capital social, sacrificându-i pe cei vulnerabili. Siguranța energetică a atins punctul critic, fie din incompetență, fie din motive legate de abandonarea interesului național în detrimentul unor interese străine.

Popoarele care au trecut istoric prin invazii, dictaturi sau foamete dezvoltă adesea mecanisme culturale de adaptare. Credința colectivă că dificultățile actuale sunt temporare și că națiunea va depăși obstacolul, așa cum a făcut-o de mai multe ori și în trecut, este profund zdruncinată. Țara este în izolare, deși autorii dezastrului clamează apartenența la structuri care asigură abundența. Resursele de bază — hrană, energie, medicamente — sunt compromise, iar economia rămâne în suferință.

De luni de zile avem un președinte absent, suferind de autism politic și de o dependență față de interese externe. Avem, de asemenea, un premier demis, consecvent în prostiile pe care le debitează cu aer doct și amenințător. Dacă instituțiile abilitate vor da dovadă, până la urmă, de „reziliență”, revenind la menirea lor inițială, prevăd că acesta va avea mari dificultăți în a-și justifica programul economic dedicat „investitorilor, creditorilor și agențiilor de rating”, prin care a sacrificat poporul inutil și prostesc.

Dar tocmai aici apare întrebarea fundamentală: mai poate fi reconstruită reziliența unui popor atunci când instituțiile sale sunt slăbite, încrederea publică este erodată, iar oamenii nu mai cred că viitorul poate fi mai bun decât prezentul?

Răspunsul trebuie să fie afirmativ. Altfel, orice societate lovită de o criză ar fi condamnată să rămână definitiv în starea în care a fost adusă de acea criză.

Reziliența nu înseamnă absența suferinței și nici incapacitatea de a fi înfrânt temporar. Înseamnă capacitatea de a te ridica după lovitură, de a înțelege cauzele căderii și de a reconstrui ceea ce a fost distrus. Pentru un popor, această reconstrucție începe cu recâștigarea încrederii în propria identitate, continuă cu refacerea instituțiilor și a economiei și se încheie, dar niciodată definitiv, prin recuperarea sentimentului că viitorul îi aparține.

Un popor rezilient nu este un popor care nu cade niciodată. Este un popor care, după fiecare lovitură, își păstrează memoria, își recuperează forța și își reconstruiește instituțiile. Nu este un popor care se resemnează în fața crizei, ci unul care transformă criza într-o oportunitate de recuperare și reconstrucție.

Țara este în pantaloni scurți, ca și președintele său, pârjolită și nepregătită pentru loviturile celor care ar trebui să o îngrijească, siluită de dușmani și de prieteni, abandonată de cei care ar trebui să o apere…

Dar un popor care încă își poate pune întrebări despre propria reziliență nu este încă un popor învins.

(Viorel Ioniță, cotidianulHD)