Doamne, eu nu vreau să aștept moartea!

Mă înspăimântă gândul unei vieți în care, la un moment dat, omul încetează să mai trăiască și începe doar să aștepte. Văd suflete în vârstă, de regula, care par ca trăiesc parcă în așteptarea morții in fiecare zi. Sunt ingrozit de acest gând.

Să-și privească anii cum trec, să-și numere zilele, să simtă cum lumea se îndepărtează și să rămână în picioare doar pentru că încă nu a venit sfârșitul.

Eu nu vreau să fiu viu în felul acesta.

Doamne, nu vreau!

Nu vreau ca moartea să-mi stea în fiecare dimineață la marginea patului, numărând împreună cu mine cât mai este. Nu vreau să trăiesc cu ochii întorși spre ultima ușă.

Vreau să uit de ea. Mă rog pentru asta!

Vreau să mă prindă viața cu sufletul și viața pline de oameni, de iubire, de lumină, de întâmplări, de lucruri neterminate. Vreau să mai am ceva de spus când se va face târziu. Să mai existe un drum pe care n-am apucat să merg, o îmbrățișare pe care n-am dat-o, un răsărit pe care nu l-am văzut.

Iar când va veni, într-o zi pe care n-o cunosc și pe care nu vreau s-o număr înainte de vreme, vreau să vină ca un vis care se termină fără să știu când am adormit.

Nu vreau să o aștept.

Vreau să mă găsească trăind.

Cu inima încă deschisă și

viața încă întâmplându-se.

Pentru că nu vreau să-mi fie frică de ziua în care voi muri.

Vreau să-mi fie frică de ziua în care voi uita cum se trăiește.

Și dacă într-o zi moartea va veni să mă caute, vreau să mă găsească atât de viu, încât să-i pară rău că a venit prea devreme. Iar eu să nu o simt.

Să fie ca o poveste minunată care continuă între ceea ce este și ceea ce va fi

O poveste de dragoste cu mult dor!

Alin Tișe