Frunzele toamnei
Din frunzele toamnei nebune răsar,
Uitate iubiri undeva prin cuvinte,
În umbra luminii de-un galben amar,
Iar vinul cel dulce ne-aduce aminte,
Că oameni doar suntem și îngeri mai rar.
Din vara cea caldă rămasă în urmă
Să-și dea corigența la anul în curs,
O rază de soare rebelă mai scurmă
Amurgul cel roșu cu sângele scurs
Din rana din piept a nimicului spus.
În vântul ce bate mesajul se scrie,
Cu slove prin aer grăbit către poluri
Și strugurii plâng după vița-de-vie,
Se mint și se-alintă cu alte simboluri,
Că știu numai dânșii ce nimeni nu știe.
Pământul părinte-l sărută și mor,
Când frunzele toamnei fatal se preschimbă,
Din mândre coroane în palid covor,
Schimbând înțelesul cuvântului dor,
Iar spațiul și timpul vorbesc altă limbă.
Ce frunze, ce toamnă, ce galben sublim,
Ce zori, ce amurg și ce stare de bine,
Ce clipe sublime alături de tine,
Nebun de amor ca și toamna din mine
Și ce minunat e împreună să fim.
Ovidiu Vasile
Cluj-Napoca 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu