Cele mai ciudate impozite din istorie

 

Impozitele trăsnite

ale conducătorilor avizi de venituri

 

09.10.2026                               Conf. Univ. Dr. N. Grigorie Lăcrița

 

„Dintotdeauna omenirea a avut parte de conducători mari, cu minți odihnite,

care au elaborat reglementări trăsnite.” (N. Grigorie Lăcrița)

 

Cuprins

Precizări preliminare

Cele mai ciudate impozite și taxe din istoria omenirii:

1. În Anglia

1.1. Impozitul pe frică, numit și „impozitul pe lașitate”, aplicat în Anglia din secolul al XII-lea și majorat în anul 1210

1.2. Impozitul pe cap de locuitor, numit și „capitație”, aplicat în Anglia, în anul 1381

1.3. Impozitul pe jocul de cărți, aplicat în Anglia, din anul 1615

1.4. Impozitul pe vetre, aplicat în Anglia, din anul 1662

1.5. Impozitul pe ferestre, aplicat în Anglia, în anul 1696

1.6. Impozitul pe pălărie, aplicat în Anglia, în anul 1784

1.7. Impozitul pe câini, aplicat în Anglia, din anul 1796

1.8. Impozitul pe sare, impus de Anglia în India colonială, în anul 1835

2. În Canada

2.1. Impozitul pe imigranții chinezi (Chinese Head Tax), aplicat în Canada, din anul 1885

3. În Egipt

3.1. Impozitul pe uleiul de gătit, aplicat în Egipt, în timpul dinastiei Ptolemeilor (secolul al III-lea î.Hr.)

3.2. Impozitul pe dansul din buric

4. În Italia

4.1. Taxa pe folosirea latrinelor (closetelor) publice, aplicată în Roma antică, în timpul împăratului Vespasian (69–79 d.Hr.)

4.2. Impozitul pe colectarea de urină, aplicat în Roma antică, în jurul anului 70 d.Hr.

4.3. Impozitul pe umbră, aplicat în Veneția (Italia), în anul 1993

5. În Noua Zeelandă

5.1. Impozitul pe gazele emise, pe flatulență, pe pârțul, pe bășina vacilor, propus în anul 2003

6. În România

6.1. Impozitul pe celibat (contribuția persoanelor fără copii), aplicat în România, în perioada 1967–1991

7. În Rusia

7.1. Impozitul pe barbă, pe suflete și pe veșminte, aplicat în Rusia, din anul 1698

7.2. Impozitul pe îmbăiere

8. În Spania

8.1. Impozitul pe soare

9. În SUA

9.1. Impozitul pe substanțele neautorizate și pe traficul ilegal de droguri, aplicat în Carolina de Nord, din anul 1989

10. În Turcia medievală

10.1. Impozitul pe dinți (diș kirası)

11. În Țările de Jos

11.1. Taxa pe pudra de păr, aplicată în Țările de Jos, la începutul secolului al XIX-lea

11.2. Taxa pe evantaie, aplicată în Țările de Jos, la începutul secolului al XIX-lea

11.3. Taxa pe biciclete, aplicată în Țările de Jos, din anul 1924

12. Impozite considerate „legende fiscale”, din cauză că nu există dovezi că acestea au existat

12.1. „Impozitul pe viață” (Anglia)

12.2. Impozitul pe barbă al regilor Angliei

12.3. Impozitul pe praf (Armenia)

12.4. Impozitul pentru pace (Guineea)

12.5. Impozitul pe ureche (Tibet)

În loc de încheiere: Propuneri pentru introducerea impozitului pe prostie

Bibliografie

 

Precizări preliminare

 

1. Impozitele și taxele au constituit dintotdeauna o mare preocupare, atât pentru conducătorii fiecărui imperiu și stat (faraoni, regi, împărați, domnitori, președinți, guvernanți etc.), cât și pentru cetățeni, indiferent că aceștia au fost bogați sau săraci, persoane fizice sau juridice.

Nu întâmplător, Benjamin Franklin scria, într-o scrisoare din 1789: „În această lume, nimic nu este sigur în afară de moarte și impozite”. Legea lui Gumperson spune același lucru, în felul ei: „Cele mai nedorite lucruri sunt cele mai sigure; de exemplu, moartea și impozitele”. Iar umoristul american Will Rogers a observat o diferență: „Singura diferență între moarte și impozite este că moartea nu devine mai rea de fiecare dată când se întrunește Congresul”.

Aceasta ca urmare a faptului că domnitorii  / guvernanții au nevoie de venituri bugetare cât mai mari, care se pot obține, în general, prin creșterea fiscalității (a impozitelor, a taxelor, a contribuțiilor bugetare etc.), în timp ce fiecare cetățean are interesul reducerii oricăror dări care le afectează venitul și averea.

Jean-Baptiste Colbert, ministrul de finanțe al lui Ludovic al XIV-lea, a rezumat această tensiune într-o frază rămasă celebră: „Arta impozitării constă în a jumuli gâsca astfel încât să obții cât mai multe pene cu cât mai puține sâsâituri”. Cu mult înaintea lui, vechea epopee indiană Mahabharata îi sfătuia pe regi altfel: „Așa cum albina adună mierea fără să vatăme florile, tot așa regele să ia dările de la supuși fără a le face rău”.

Economistul Joseph Schumpeter considera că „spiritul unui popor, nivelul său cultural, structura sa socială, faptele politice, toate acestea și încă multe altele se pot regăsi în istoria sa fiscală”.

Istoria fiscalității consemnează numeroase impozite și taxe cu adevărat ridicole, ciudate, aberante, un inventar complet al lor fiind greu de făcut; în acest material sunt prezentate unele dintre cele mai ciudate, mai excentrice, mai amuzante, mai trăsnite impozite.

Aplicarea acestor impozite (denumirea unora de „taxe” fiind improprie) demonstrează atât lăcomia, cât și absurditatea în gândire a unora dintre cei mai mari conducători ai lumii.

Desigur, unele dintre impozitele ciudate care circulă în diverse liste nu au acoperire în documente (le semnalăm ca atare în ultimul capitol), iar altele au fost ciudate doar la vremea introducerii lor, ajungând astăzi ceva obișnuit în orice țară civilizată.

Dintre impozitele care au fost ciudate la vremea introducerii lor pentru prima dată, dar care, în ziua de azi, sunt ceva obișnuit în orice țară modernă (fiind și un semn de civilizație), exemplul cel mai edificator îl constituie „taxa pe folosirea WC-urilor publice”: aceasta a fost ciudată acum circa 2000 de ani, când s-a introdus pentru prima dată, dar acum este ceva obișnuit în orice țară civilizată.

O precizare se impune și în legătură cu distincția care trebuie făcută între un impozit și o taxă.

Elementul esențial care face distincția între un impozit și o taxă îl constituie lipsa sau existența unui serviciu, a unei contraprestații, în schimbul obligației bugetare plătite:

1) plata impozitului se face fără ca plătitorului (numit contribuabil) să i se ofere ceva în loc, direct, personal, imediat sau ulterior, fără ca acesta să beneficieze de vreun serviciu sau avantaj;

2) plata taxei se face (sau ar trebui să se facă) cu oferirea a ceva în loc, a unui serviciu, a unei contraprestații, pe cât posibil personal, direct, imediat și de o valoare egală sau apropiată cu nivelul sumei plătite.

Spre exemplu, din punct de vedere al sensului și al conținutului, exprimarea corectă este de „impozit pe valoarea adăugată”, și nu de „taxă pe valoarea adăugată”.

Este greșit a defini taxa prin impozit, precum „taxa pe valoarea adăugată este … un impozit indirect …”, așa cum s-a definit TVA-ul prima dată în Codul fiscal din România.

2. Într-o interpretare pe măsura ciudățeniei acestor impozite, se poate spune că, dintotdeauna omenirea a avut parte de conducători mari, cu minți odihnite, care au elaborat reglementări trăsnite.

Când acești conducători au vrut să obțină bani și din ceea ce era ridicol, au făcut-o, fără să le fie nici teamă și nici jenă de populație.

Încă din secolul al VI-lea î.Hr., înțeleptul chinez Lao Zi scria în Tao Te Ching: „Oamenilor le este foame pentru că autoritățile mănâncă prea mult din impozite”.

Conducătorii respectivi au manifestat o atitudine de indiferență și/sau de necunoaștere a realităților și a greutăților oamenilor de rând, adoptând soluții nu numai apăsătoare asupra acestora, lipsiți de hrana strict necesară traiului zilnic, dar chiar și prin atitudini extravagante și ridicole, precum ilustrează celebra frază atribuită (pe nedrept, după istorici) Mariei Antoaneta (regină a Franței între 10 mai 1774 – 21 septembrie 1792, care a murit executată prin ghilotinare): „Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac” (în varianta românească: „Dacă n-au mămăligă, să mănânce cozonac”).

Cei care nu aveau mămăligă, nu au ajuns să mănânce cozonac, dar nici Maria Antoaneta nu a ajuns să moară cu lumânare, fiind executată prin ghilotinare, confirmându-se și în acest caz adevărul că „domnia prin prostie se plătește foarte scump”.

domnia prin prostie se plătește foarte scump

Cu toate că prostia, hoția și lenea au fost, și rămân unele dintre fenomenele sociale de cea mai mare amploare din toate timpurile, întrebarea care s-a pus și care se pune este următoarea: de ce până în prezent conducătorii nu au pus impozite și „pe prostie”, și „pe hoție”, și „pe lenevie” (ca materii impozabile, ca obiecte ale impunerii), care, pe lângă faptul că ar fi adus venituri deosebit de mari bugetului de stat, ar fi făcut să se reducă prostia, hoția și lenea în lume?

Probabil din teama acestora că, fiind deținătorii unor asemenea materii impozabile foarte mari, s-ar fi împovărat singuri cu aceste impozite.

3. O precizare esențială se impune încă de la început.

Pe internet circulă numeroase „liste ale celor mai ciudate impozite din istorie”, preluate de la un site la altul fără nicio verificare. Multe dintre impozitele prezentate în aceste liste sunt simple povești, legende sau chiar glume. Pentru ele nu există nici cea mai mică dovadă că ar fi existat vreodată: nici un document, nici un text de lege, nici o mărturie a vremii. Altele au existat cu adevărat, dar au fost atât de deformate prin repovestire încât au ajuns să spună exact contrariul adevărului.

Din acest motiv, în acest articol sunt prezentate numai și numai acele impozite a căror existență este confirmată de documente istorice, de texte de lege sau de surse istorice și oficiale demne de încredere. Fiecare impozit a fost verificat în parte. Acolo unde povestea care circulă pe internet diferă de adevărul istoric, prezentăm adevărul istoric.

Sursele consultate sunt prezentate în Bibliografia de la sfârșitul articolului.

Cititorul poate avea, astfel, certitudinea că tot ce urmează nu este născocire, ci istorie adevărată. Iar faptul că aceste impozite au existat cu adevărat le face și mai greu de crezut decât legendele.

Pentru ca cititorul să poată face singur diferența, într-un capitol am adunat câteva dintre cele mai răspândite legende fiscale, semnalate ca atare.

Citind cele ce urmează, nu-ți vine să crezi că a fost posibil să se aplice asemenea impozite, care au existat în realitate, unele perioade îndelungate și în țări dintre cele mai dezvoltate economic, social și democratic.

 

1. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în Anglia

 

Cât de împovărați de impozite erau englezii acelor vremuri o arată scriitorul și preotul Sydney Smith, în Edinburgh Review, în 1820: „Avem impozite pe fiecare articol care ne intră în gură, ne acoperă spatele sau pe care punem picioarele; impozite pe ce e plăcut să vezi, pe ce e plăcut să auzi, pe ce e plăcut să simți, să respiri sau să guști; impozite pe căldură, pe locomoțiune, impozite pe tot ce e terestru și subteran, pe tot ce e produs în țară și pe tot ce ne vine din străinătate; impozite pe materii prime și pe orice valoare nouă creează omul; impozite pe sosurile care ne excită pofta de mâncare și pe doctoriile care ne dau sănătate; pe hermina care împodobește roba magistratului și pe funia care spânzură pe criminal; pe cuiele sicriului și pe panglicile miresei. În pat sau la masă, când te scoli sau când te culci trebuie să plătești. Școlarul biciuiește sfârleaza lui taxată. Tânărul imberb conduce un cal taxat, cu un ham taxat, pe un drum taxat! Iar englezul muribund își toarnă doctoria, pentru care a achitat un impozit de 7%, într-o lingură pentru care a plătit cu același titlu 15%, și zace pe un cearceaf de indiană în prețul căruia este încorporată o taxă de 22%, ca să moară în brațele unui farmacist care a plătit 100 de lire licență pentru a avea dreptul să-l omoare”.

 

1.1. Impozitul pe frică, numit și „impozitul pe lașitate”,

aplicat din secolul al XII-lea și majorat în anul 1210

 

Dintotdeauna oamenii raționali, potențiali combatanți, au manifestat fireasca frică față de război, fapt pentru care cei mai mulți ar fi făcut tot posibilul să scape de posibilul pericol de moarte cauzat de război.

Cum în Evul mediu (cca 500 e.n.– 1500 e.n.) nu erau cazuri în care o persoană să satisfacă serviciul militar fără să participe cel puțin la un război, numeroși tineri făceau tot posibilul pentru a se sustrage de la serviciul militar, de teama de a nu muri pe câmpul de luptă.

Întrucât în timpul domniei regelui Henric I al Angliei (1100-1135) crescuse mult numărul tinerilor „fricoși” de serviciul militar, care erau dispuși să facă orice pentru a nu merge la război, autoritățile s-au gândit să fiscalizeze (impoziteze) această situație, instituind un „impozit pentru scutirea de armată”, prin plata căruia scutirea de armată devenea oficială.

În documentele vremii, acest impozit se numea „scutage” (de la latinescul scutum, „scut”), adică „banii scutului”.

Pentru a da o nuanță dezonorantă celor care doreau să scape de serviciul militar, acest impozit a fost numit „impozitul pe frică”, și chiar „impozitul pe lașitate” (deși, considerăm noi, nicio persoană nu trebuia să fie considerată lașă pentru că dorește să scape, prin plata unui impozit, de pericolul morții existent prin participarea în orice război).

Cu toate aceste ironii, „fricoșii”, „lașii” nu erau puțini, ceea ce l-a determinat pe regele Ioan Fără de Țară (rege al Angliei din 6 aprilie 1199 până la moartea sa, în 19 octombrie 1216) să majoreze acest impozit de mai multe ori, ajungând să-l perceapă aproape în fiecare an.

Impozitul a fost aplicat timp de circa două secole, până în secolul al XIV-lea.

 

1.2. Impozitul pe cap de locuitor, numit și „capitație”, aplicat în anul 1381

 

Capitația are sensul de „impozit pe cap de locuitor”

Două vestite impozite pe cap de locuitor au fost percepute în Anglia: unul în 1381 (în realitate al treilea  dintr-o serie începută în 1377), și unul în 1990.

1. Impozitul din 1381 a fost descris la vremea sa drept „nemaiauzit până acum”.

Era greu de colectat și a fost în mare parte eludat în locurile inaccesibile pentru perceptori, cum era Cornwall.

A dus la răscoale serioase, iar Palatul Savoy (pe Strand, nu departe de actuala Trafalgar Square) a fost incendiat.

A fost abandonat din cauza rezistenței populației.

2. Impozitul din 1990 (în Scoția 1989) a fost și el greu și sâcâitor de colectat și a fost în mare parte eludat în locuri pe care perceptorii le-au găsit greu accesibile, ca de exemplu în „inima Londrei”.

A dus la revolte serioase, iar clădiri din Trafalgar Square au căzut pradă focului.

A fost abandonat din cauza rezistenței populației.

Cu toate acestea, se pare că a adus un beneficiu neașteptat conservatorilor, care l-au introdus.

Dându-le votanților mai puțin bogați motive de a dispărea din registrul electoral, conservatorii au câștigat alegerile generale din 1992, la o diferență mai mare decât ar fi făcut-o altfel.

În 1993, capitația a fost înlocuită cu actualul Council Tax (impozit local stabilit în funcție de valoarea locuinței).

Capitația fiind un impozit stabilit în sumă fixă pe o persoană, indiferent de veniturile acesteia, generează următoarele efecte:

1. Înregistrarea celor mai mici cheltuieli cu stabilirea, constatarea, urmărirea și încasarea.

Ca urmare, capitația nu conduce la situații de ineficiență.

Înregistrând cele mai mici cheltuieli cu stabilirea și încasarea sa, capitația este de departe cel mai eficient impozit.

Ca urmare, dacă s-ar avea în vedere numai considerentele de ordin economic (ale principiului eficienței impozitelor), capitația s-ar situa pe primul loc din acest punct de vedere.

2. Capitația, având un preponderent caracter regresiv al cotelor de impozitare, conduce la cele mai mari inechități în impozitare în rândul contribuabililor.

Este ușor de înțeles că, în condițiile în care un impozit este stabilit în sumă fixă pe o persoană, indiferent de veniturile acesteia, pe măsură ce veniturile cresc, aceeași sumă (fixă) de impozit, raportată la venituri din ce în ce mai mari, conduce la cote de impozit, în %, tot mai mici, adică la cote de impozit descrescătoare, regresive.

Cu cât discrepanțele sunt mai mari între veniturile membrilor societății, cu atât mai mare este gradul de inechitate în impozitarea bazată pe capitație.

Deci, din punct de vedere social și politic, capitația este impozitul care nu este agreat, neregăsindu-se în programele electorale ale partidelor politice.

 

1.3. Impozitul pe jocul de cărți, aplicat din anul 1615

 

Teoria economică susține că impozitarea trebuie să se facă, în general, în baza unor autentice principii de echitate (dreptate) fiscală și socială, precum: 1) în funcție de puterea contributivă a fiecăruia, adică în funcție de veniturile și / sau de averea fiecăruia (veniturile și averea exprimând puterea, capacitatea fiecăruia de a plăti impozite); 2) pentru reducerea, (și chiar stoparea, dacă se poate) consumului: de produse „vicii”, de produse dăunătoare sănătății și vieții, precum drogurile, alcoolul, băuturile alcoolice, tutunul, țigările, prostituția, jocurile de noroc; de produse de lux.

De multe secole, jocul de cărți este o activitate foarte populară, fiind practicată atât în scop distractiv, cât și pe bani, în scopul obținerii unor venituri.

În Anglia secolului XVI, jocul de cărți era cea mai populară activitate după cină.

Regele Iacob I (James I, 1566–1625) este cel care a introdus, în 1615, impozitul pe jocul de cărți și a dat o lege care obliga cetățenii să folosească numai cărți de joc care purta ștampila regală.

Ștampila constata faptul că producătorul pachetului a plătit impozitul pe jocul de cărți.

Impozitul pe jocul de cărți s-a aplicat până pe 4 august 1960.

 

1.4. Impozitul pe vetre, aplicat din anul 1662

 

După restaurarea monarhiei în Anglia, Parlamentul a instituit, prin legea din 19 mai 1662, în timpul regelui Carol al II-lea (rege între 1660 și 1685), „impozitul pe vetre” (Hearth Tax), numit popular și „banii vetrei” (hearth money).

Materia impozabilă o constituia vatra, adică fiecare cămin, fiecare sobă, fiecare loc de foc din locuință.

Pentru fiecare vatră se plăteau doi șilingi pe an, în două rate egale, de câte un șiling: la Buna Vestire (25 martie) și la Sfântul Mihail (29 septembrie).

La introducerea acestui impozit s-a pornit de la un considerent asemănător celui care avea să stea, peste câteva decenii, și la baza impozitului pe ferestre: cu cât o casă are mai multe vetre, cu atât este mai mare, iar proprietarul ei este mai bogat.

Erau scutiți de impozit cei săraci, respectiv cei care nu plăteau dările pentru săraci și pentru biserică, cei care locuiau în case cu o valoare locativă mai mică de 20 de șilingi pe an și cei cu o avere mai mică de 10 lire.

Pentru a număra vetrele, perceptorii, numiți ironic „oamenii hornurilor” (chimney men), aveau dreptul să intre în casele oamenilor, ceea ce a făcut ca impozitul să fie detestat de populație.

Pentru a scăpa de impozit, unii contribuabili și-au astupat hornurile, dar cei descoperiți erau obligați să plătească impozitul dublu.

Sir Courtenay Pole, considerat principalul autor al acestui impozit, a fost acuzat că a născocit „cel mai vexatoriu impozit pus vreodată pe popor”.

Impozitul pe vetre a fost abolit în anul 1689, după Revoluția Glorioasă, în timpul regilor William al III-lea și Maria a II-a, legea de abolire numindu-l „un semn al sclaviei asupra întregului popor”.

Bucuria contribuabililor nu a durat însă mult: doar șapte ani mai târziu, în 1696, avea să fie introdus impozitul pe ferestre, prezentat în continuare.

Iată, așadar, că până și focul din vatră, cel care încălzea casa și pregătea hrana familiei, a ajuns materie impozabilă.

 

1.5. Impozitul pe ferestre, aplicat în anul 1696

 

Pentru bogații regatului Angliei și ai Scoției secolelor XVII și XVIII devenise un semn al bogăției să posede locuințe cu cât mai multe ferestre.

Mărimea casei și numărul ferestrelor erau simbolul bogăției.

Impozitul pe ferestre, sau pe geamuri, a fost introdus în Anglia, în anul 1696, în timpul lui William al III-lea al Angliei (1650–1702), cunoscut și ca William Henric sau William de Orania.

Acest impozit a fost menținut timp de 155 de ani, fiind desființat abia la 24 iulie 1851 printr-o lege specială.

Impozitul pe ferestre a fost introdus ca alternativă la un impozit pe venit, considerat pe atunci o intruziune inacceptabilă în viața privată. (Impozitul pe venit avea să fie introdus în Anglia abia în 1799, de William Pitt cel Tânăr.)

La introducerea acestui impozit s-a pornit de la considerentul că averea unei persoane este dată și de mărimea casei, care este exprimată și prin numărul ferestrelor (o casă cu cât are mai multe ferestre, cu atât este mai mare, iar proprietarul acesteia este mai bogat).

Impozitul cuprindea două părți: un impozit fix, de bază, de doi șilingi pe casă, și un impozit variabil, în funcție de numărul de ferestre pe care îl avea clădirea.

În scopul reducerii „bazei impozabile” (adică a numărului de ferestre impozitate din dotarea casei) și, pe cale de consecință, și a poverii fiscale, mulți proprietari de case, în special cei din clasa săracă, și-au zidit ferestrele.

Consecințele aplicării, timp de 155 de ani, a acestui impozit pot fi observate încă și astăzi în Marea Britanie: multe dintre clădirile datând din acea perioadă mai au încă spații pentru ferestre zidite cu cărămizi pentru a ușura povara acestui impozit.

 

1.6. Impozitul pe pălărie, aplicat în anul 1784

 

Pe teritoriul Marii Britanii, s-a aplicat, în perioada 1784-1811, „impozitul pentru dreptul de a purta pălărie”.

Impozitul pe pălării a fost introdus, în anul 1784, de William Pitt cel Tânăr (1759 – 1806), prim-ministru al Marii Britanii în perioadele 1783-1801 și 1804-1806, ca o formă de a obține fonduri de la oameni, fără a recurge la majorarea impozitului pe venituri.

La introducerea acestui impozit s-a pornit de la adevărul că, în Marea Britanie, secole la rând, orice bărbat care se respecta se fălea cu pălăria pe care o purta pe cap, și că bogăția unei persoane se exprima și prin numărul, frumusețea, calitatea și costul pălăriilor, cei bogați având mai multe pălării, iar săracii având doar una sau niciuna.

La un număr atât de mare de obiecte impozabile (unele persoane având zeci de pălării), era imposibil ca impozitul pe pălărie să nu aducă venituri. Și a adus.

Impozitul pe pălării i-a forțat pe comercianți să obțină licența și prevedea un sistem de impozitare nivelat, depinzând de costul pălăriei.

O astfel de licență costa două lire în Londra și 5 șilingi în restul țării.

Atât vânzătorii care nu aveau licență, cât și persoanele care purtau pălării nelicențiate, primeau amenzi serioase.

Pedeapsa cu moartea se aplica infractorilor care încercau să falsifice ștampila de licență.

Dovada plății licenței, de către producători și comercianții de pălării, și a plății impozitului, de către purtătorii de pălării, s-a făcut, pe parcursul celor 27 de ani de aplicare a acestui impozit, în diferite feluri, respectiv: prin afișarea la vedere a ștampilei care atesta faptul că vânzătorul de pălării a plătit licența; cu timbre de impozit lipite în căptușeală.

Toate aceste reglementări făceau ca evaziunea fiscală să fie aproape imposibilă.

Cum pălăria era impozitată, și nu purtătorul ei, este ușor de înțeles că o persoană plătea atâtea impozite câte pălării avea, fiecare pălărie având licența și/sau ștampila sa.

În condițiile unei asemenea legi, mulți modiști și purtători de pălării au căutat soluții, prin transformarea formei și a mărimii pălăriilor, pentru a evita plata impozitului pe pălăria purtată, argumentând că ceea ce poartă ei nu ar fi o pălărie.

Forma aceasta de evaziune devenise atât de răspândită încât, după 20 de ani de aplicare, guvernul a modificat legea, în 1804, cu o definiție a pălăriei.

 

1.7. Impozitul pe câini, aplicat din anul 1796

 

Bobtail (Old English Sheepdog), rasă de câini ciobănești formată în Anglia în secolele XVIII–XIX, este renumit pentru calitățile sale în conducerea și supravegherea turmelor de oi. Începând din 1796, în Anglia (patria fiscalității), s-a introdus impozit și pe câini, inclusiv pe câinii de lux.

Oricât de impresionant era un câine, dacă nu avea și o coadă mare și frumoasă, nu era încadrat în categoria câinilor de lux.

Câinii de lucru ai ciobanilor erau scutiți de impozit, iar pentru a dovedi că un câine este „de lucru”, și nu „de lux”, i se tăia coada. Câinii cu coadă întreagă erau considerați câini de lux și impozitați.

Datorită calităților sale deosebite manifestate în conducerea și în supravegherea turmelor de oi, cea mai mare parte a câinilor din rasa „Bobtail” era folosită de ciobani, fiecare cioban având mai mulți asemenea câini.

Ciobanii constatând că, în cazul în care acest câine nu mai are coada, nu se mai încadrează în categoria de câine „normal” impozabil, au început să le taie coada pentru a scăpa de plata impozitelor pentru aceștia.

Practica s-a perpetuat atât de mult încât coada scurtă a devenit semnul distinctiv al rasei. (Unii Bobtaili se nasc, într-adevăr, cu coada scurtă, dar din cauza unei mutații genetice naturale, nu ca urmare a tăierii cozii la generațiile anterioare, deoarece caracterele dobândite nu se moștenesc.)

Nu se știe care era numele acestui câine până când impozitarea sa a făcut să i se taie coada, să ajungă cu coada „un ciot”, dar după aceea, pornind de la această caracteristică a sa, i s-a dat numele de „cu coadă scurtă”, de „Bobtail” [de la„bob”(„scurt”) plus „tail” („coadă”), rezultând „Bobtail”, adică „cu coadă scurtă”].

Deci, numai din considerente de „evaziune fiscală legală” (de a scăpa de la plata impozitelor „la umbra legii”, adică fără a încălca legea), s-a ajuns ca unei rase de câini ciobănești să i se taie coada, operațiune care i-a adus și numele: „Bobtail”, adică „cu coadă scurtă”. Altfel spus, numele rasei Bobtail este rodul unei „evaziuni fiscale legale”.

Dreptul de a scăpa de impozite pe căi legale a fost consacrat de justiția americană. În procesul Helvering contra Gregory (1934), judecătorul Learned Hand, de la Curtea de Apel a SUA, a scris: „Oricine își poate aranja treburile astfel încât impozitele sale să fie cât mai mici; nimeni nu este obligat să aleagă varianta cea mai avantajoasă pentru Trezorerie; nu există nici măcar o datorie patriotică de a-ți mări impozitele”.

Ce nu face omul pentru a scăpa de povara impozitelor !?

 

1.8. Impozitul pe sare, impus de Anglia în India colonială, în anul 1835

 

Așa după cum se știe, nelipsita sare a constituit, și va constitui cât va fi lumea, una dintre cele mai importante mărfuri din istorie.

Din punct de vedere fiscal, introducerea unui impozit este ideală când privește un produs cu un consum foarte mare, sigur, stabil, ușor de stabilit, de urmărit și de încasat.

Prin faptul că sarea (clorura de sodiu) are un consum foarte mare (fiind folosită în dieta umană, în cea animală, în nenumăratele aplicații în știință, în religie și în alte domenii), sigur și stabil, a ajuns să fie una dintre cele mai impozitate mărfuri.

Dintre toate impozitele pe sare, probabil că cel mai cunoscut este cel impus de britanici în India colonială.

Impozitul pe sare nu era o noutate în India, dar în 1835 Compania Indiilor de Est a mărit considerabil acest impozit, Imperiul Britanic agravând situația până în 1858.

Problema impozitului pe sare a atras atenția mondială în martie 1930, când Mahatma Gandhi a condus marșul sării pe drumul spre Dandi.

Era primul act din cadrul campaniei Salt Satyagraha, un protest non-violent împotriva impozitelor britanice, ba mai mult, primul act de nesupunere civică organizată după declarația de independență a Congresului Național Indian.

Campania nu a avut un efect foarte puternic asupra impozitului pe sare, dar a sporit conștiința globală și susținerea luptei indiene împotriva controlului britanic.

 

2. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în Canada

 

2.1. Impozitul pe imigranții chinezi (Chinese Head Tax), aplicat din anul 1885

 

Canada a început să îi impoziteze pe imigranții chinezi în 1885 și nu s-a oprit până în 1923.

Taxa a fost inițial de 50 de dolari de persoană, a crescut la 100 de dolari în 1900 și la 500 de dolari în 1903, o sumă uriașă pentru acea vreme. În 2006, guvernul canadian și-a cerut oficial scuze pentru această taxă.

Acest impozit a fost abrogat nu pentru că și-ar fi schimbat canadienii mentalitatea, ci pentru că la acea dată Actul Chinez de Imigrare a făcut prohibită pentru chinezi intrarea pe teritoriul Canadei.

 

3. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în Egipt

 

În piesa „Cezar și Cleopatra” a lui George Bernard Shaw, Pothinus, tutorele regelui Ptolemeu, se miră că un cuceritor al lumii are timp de o chestiune atât de măruntă precum taxele egiptenilor. Cezar îi răspunde: „Prietene, taxele sunt principala ocupație a unui cuceritor”.

 

3.1. Impozitul pe uleiul de gătit, aplicat în timpul dinastiei Ptolemeilor

(secolul al III-lea î.Hr.)

 

Pentru a finanța unele dintre cele mai mari, mai orgolioase, mai grandioase proiecte din toate timpurile, faraonii egipteni (inclusiv cei din dinastia Ptolemeilor) au introdus, înainte de Hristos, multe impozite și taxe, numeroase dintre ele fiind impuse pe produse.

Unul dintre cele mai bizare și injuste impozite se referă la „impozitul pe uleiul de gătit”.

Într-un sistem total lipsit de scrupule, producția și vânzarea uleiului erau monopol al statului, iar cetățenilor le era interzis să-și producă singuri uleiul, sub supravegherea strictă a reprezentanților faraonului. Prin urmare, reprezentanții faraonului controlau gospodăriile, pentru a descoperi eventualele prese de ulei clandestine.

Curat murdară treabă, ar spune Caragiale.

 

3.2. Impozitul pe dansul din buric

 

„Impozitul pe dansul din buric” s-a aplicat, timp de secole, în exotica țară Egipt.

Dansatoarele care executau în public dansuri din buric erau obligate să plătească „impozitul pe dansul din buric”, pentru a primi permisul de liberă practică.

Fiind aplicat de secole, este greu de stabilit cu exactitate data de când s-a aplicat acest impozit.

Aplicarea acestui impozit a fost întreruptă în 1834, când Muhammad Ali Pașa a interzis dansatoarele la Cairo, din motive religioase.

După anularea acestui impozit, cu timpul, s-a constatat că beneficiile obținute de stat din profesia liberală a dansului din buric (prin obținerea unor venituri deosebit de mari, prin reducerea șomajului, prin creșterea turismului etc.) erau mult mai mari decât motivele religioase (considerate tot mai mult depășite în zilele noastre).

Ca urmare, după câteva decenii, interdicția a fost ridicată și s-a reluat aplicarea acestui impozit, care aducea venituri importante statului.

 

4. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în Italia

 

4.1. Taxa pe folosirea latrinelor (closetelor) publice,

aplicată în timpul împăratului Vespasian (69–79 d.Hr.)

 

În timpul domniei lui Nero s-au făcut mari cheltuieli și visteria imperiului era goală.

Împăratul roman Vespasian (Titus Flavius Vespasianus, 9–79 d.Hr.), imediat după ajungerea la putere, a luat, printre altele, și măsura de a se construi la Roma latrine (closete) publice, pentru ca locuitorii să nu-și mai facă nevoile direct în natură.

Din cauză că Vespasian (a) preluase visteria imperiului goală de la Nero, și (b) unele voci considerau inutile cheltuielile cu realizarea de latrine publice, împăratul s-a considerat obligat să pună taxe și să adune bani chiar și „din orice”, fapt pentru care  a hotărât să stabilească și o „taxă pe folosirea latrinelor (closetelor) publice”, reușind astfel un triplu scop: (1) să igienizeze locurile publice; (2) să recupereze cheltuielile efectuate cu construirea de latrine (closete) publice, și (3) să sporească veniturile bugetare.

Dar vocile au murmurat, din nou, socotind inadmisibilă taxarea nevoilor omenești.

Titus, fiul împăratului, i-a reproșat tatălui său că a pus impozit chiar și pe urină…

Vespasian i-a cerut fiului său o monedă încasată din folosirea WC-urilor.

După ce acesta i-a adus moneda, i-a pus-o sub nas, și l-a întrebat:

„Miroase?” „Nu”, a răspuns fiul.

Atunci Vespasian a lansat o sintagmă rămasă celebră peste veacuri: „pecunia non olet”, adică, tradus în românește, „banii nu au miros”, sau, mai direct, „banii nu put”, pentru a arăta că banii nu sunt „murdăriți” de originea lor, de proveniența lor.

Contestatarii au trebuit să tacă.

Ulterior s-a constatat că prin „taxarea nevoilor omenești”, se obțin 4 efecte benefice:

1) igienizarea locurilor publice, locuitorii ajungând să nu-și mai facă nevoile direct în natură;

2) recuperarea cheltuielilor efectuate cu construirea de latrine (closete) publice, și

3) construirea de latrine (closete) publice cu prioritate în centrul marilor orașe ale lumii, și în centrul capitalelor de state, nivelul de realizare și de întreținere al acestora exprimând gradul de civilizație din localitățile respective.

4) sporirea veniturilor bugetare.

Cu timpul, WC-urile publice au devenit un simbol al civilizației urbane, răspândindu-se în toată Europa și în întreaga lume, sub imperialul nume de „vespasiană” (în italiană vespasiano, în franceză vespasienne), cu sensul de „pisoar public”.

Taxa de acces la WC-urile publice se practică astăzi în toată lumea, fără ca cineva să mai considere că aceasta reprezintă o taxă ciudată sau ridicolă.

Judecătorul american Oliver Wendell Holmes avea să spună: „Impozitele sunt prețul pe care îl plătim pentru o societate civilizată”.

În schimb, sintagma „banii nu au miros” nu numai că a rămas celebră peste veacuri, dar a devenit cu timpul o mentalitate, un mod de viață, în special pentru cei puși pe îmbogățire din orice și pe orice cale.

Este posibil ca și poetul roman Juvenal, 60-140 e.n., să se fi inspirat din „vespasiana” atunci când în Satire (XIV, 204) a înscris maxima „Lucri bonus est odor ex re qualibet”, adică, în română, „Mirosul câștigului e plăcut, oricare i-ar fi sursa”.

 

4.2. Impozitul pe colectarea de urină, aplicat în jurul anului 70 d.Hr.

 

După ce la Roma se construiau tot mai multe latrine (closete) publice, ca urmare a introducerii „taxei pe folosirea latrinelor (closetelor) publice”, de către împăratul roman Vespasian, autoritățile și-au pus și următoarea problemă: ce se face cu urina rezultată din folosirea latrinelor (closetelor) publice?

Nu cumva aceasta este aruncată oricând și oriunde?!, caz în care se puteau polua spațiile publice și/sau private.

Rezolvarea acestei probleme necesita alte reglementări și efectuarea unor cheltuieli bugetare (din partea statului).

Ulterior s-a constatat că urina rezultată din folosirea latrinelor (closetelor) publice, având un conținut bogat în amoniac, constituia o importantă materie primă pentru curățătorii și tăbăcării, ajungând să fie cumpărată pe bani buni.

Pentru autorități, elementele problemei s-au schimbat radical în condițiile în care acestea au constatat că urina rezultată din folosirea closetelor publice nu numai că nu se arunca, dar aceasta se vinde pe bani buni.

Ca urmare, nu numai că statul nu trebuie să mai efectueze cheltuieli cu împrăștierea corespunzătoare a acesteia, dar puteau obține ceva venituri prin impozitarea sa.

Tot împăratul roman Vespasian a fost cel care a dispus introducerea și a „impozitului pe colectarea de urină”, colectare care se făcea (cu mult zel) pentru a fi vândută, pe bani buni, curățătoriilor și tăbăcăriilor, care o foloseau pentru conținutul său bogat în amoniac.

 

4.3. Impozitul pe umbră, aplicat în Veneția, în anul 1993

 

Acest impozit a fost introdus în Italia printr-o lege din anul 1993, privind taxa pe ocuparea spațiului public, și este aplicat de primării, inclusiv de cea din Veneția.

Toți proprietarii de localuri sau alte imobile, prevăzute cu copertine, umbrele, umbrare sau orice amenajare care face umbră au fost obligați la plata unui impozit, în sumă fixă pe umbra lăsată de acestea (un fel de „capitație pe obiect”, spre deosebire de „capitația pură” care este un impozit „pe cap de om”).

Cum în Veneția marea majoritate a magazinelor, cafenelelor, barurilor, restaurantelor etc. au copertine în fața lor, este ușor de înțeles că acestea plătesc impozitul pentru orice amenajare care face umbră, numit ironic „impozitul pe umbră”.

 

5. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în Noua Zeelandă

 

5.1. Impozitul pe gazele emise, pe flatulență,

pe pârțul, pe bășina vacilor, propus în anul 2003

 

Protocolul de la Kyoto, negociat în decembrie 1997 de către 160 de țări, este un acord internațional care prevede, pentru țările industrializate, o reducere a emisiilor poluante.

Noua Zeelandă, recunoscută ca mare producătoare de lapte și carne de vită, pornind de la faptul real că agricultura, în principal prin gazul metan eliminat de animalele de fermă, reprezintă circa jumătate din emisiile de gaze de seră ale țării, a inițiat, în anul 2003, un proiect de lege prin care proprietarii de vaci erau supuși unui „impozit special antipoluant”, un „impozit pe gazul metan eliminat de animalele de fermă”, adică „un impozit pe flatulență, pe pârțul, pe bășina vacilor”.

Proiectul de lege pretindea că măsura se impune în conformitate cu Protocolul de la Kyoto. În timpul dezbaterilor însă a intervenit protestul zootehniștilor, care au avut succes, proiectul fiind respins și jenanta lege n-a mai apărut.

Multă vreme, o asemenea lege nu s-a dat în nicio țară, din cauza greutăților practice întâmpinate (1) în identificarea vacilor bășinoase, (2) în identificarea proprietarilor acestora și (3) în stabilirea probelor materiale care să stea la baza aplicării amenzii, probe care, în cazul contestării amenzii, să poată fi prezentate în justiție și admise pe baza „liberei aprecieri a probelor”.

Totuși, în 2024, Danemarca a devenit prima țară din lume care a adoptat un impozit pe emisiile de gaze ale animalelor de fermă, aplicabil din 2030. Ca o ironie a științei: cea mai mare parte a metanului eliminat de vaci nu provine din „bășini”, ci din râgâit.

Economistul Lawrence Summers, fost secretar al Trezoreriei SUA, a formulat argumentul în favoarea unor asemenea impozite: „Toate impozitele descurajează ceva. Atunci de ce să nu descurajăm lucrurile rele, precum poluarea, în loc să descurajăm lucrurile bune, precum munca sau investițiile?”

 

 

6. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în România

6.1. Impozitul pe celibat (contribuția persoanelor fără copii),

aplicat în perioada 1967–1991

 

Nici România nu a fost ocolită de impozitele ciudate.

Povara dărilor are aici o istorie lungă. William Wilkinson, consulul britanic la București, scria în 1820: „Nu există popor în lume care să fie mai apăsat de despotism și copleșit de dări ca țăranul din Moldova și Muntenia”.

În perioada regimului comunist s-a aplicat așa-numitul „impozit pe celibat”, denumire populară pentru o obligație fiscală care, de fapt, nu îi privea doar pe celibatari, ci pe toate persoanele fără copii.

Impozitul a fost introdus prin Decretul nr. 1.086 din 31 decembrie 1966, aplicabil de la 1 ianuarie 1967, ca o majorare a impozitului pe salariu cu 10% (pentru venituri lunare între 801 și 2.000 de lei) sau cu 20% (pentru venituri de peste 2.000 de lei), pentru bărbații și femeile fără copii, cu vârsta de peste 25 de ani, căsătoriți sau nu.

Prin Legea nr. 1/1977, majorarea a devenit o „contribuție a persoanelor fără copii”, în sumă fixă lunară, stabilită pe tranșe de venit. Contribuția începea din luna împlinirii vârstei de 25 de ani și înceta din luna următoare nașterii primului copil. Prin Decretul nr. 409/1985, aplicat din 1986, cuantumul ei a fost majorat substanțial: de la 80 de lei pentru veniturile mici până la 925 de lei pe lună pentru veniturile de peste 8.000 de lei.

Scopul declarat era creșterea natalității, în spiritul politicii demografice a regimului Ceaușescu, aceeași politică ce a dus, prin Decretul nr. 770/1966 de interzicere a avorturilor, la apariția generației „decrețeilor”.

„Impozitul pe celibat” a fost abrogat abia prin Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii, aplicată de la 1 aprilie 1991, după aproape un sfert de secol de existență.

Spre deosebire de legiuitorul comunist, care impozita persoanele fără copii pentru a spori natalitatea, Oscar Wilde a găsit „impozitului pe burlaci” o justificare mult mai spirituală, într-o frază care îi este atribuită: „Burlacii ar trebui să plătească un impozit mai mare decât cei căsătoriți; nu este corect ca unii bărbați să fie mai fericiți ca alții”.

 

7. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în Rusia

 

7.1. Impozitul pe barbă, pe suflete și pe veșminte, aplicat din anul 1698

 

Petru cel Mare, țarul Rusiei între 1682 și 1725, împreună cu Marea Ambasadă a Rusiei, alcătuită din 250 de persoane, întreprinde o călătorie de 18 luni, începând cu 10 martie 1697, în Olanda (Amsterdam), Anglia (Londra) și Austria (Viena).

Franța este ocolită din cauză că Ludovic al XIV-lea îi sprijinea pe turci, care se războiau și cu Rusia.

Întors acasă din această lungă călătorie, plină de învățăminte, întreprinde numeroase măsuri radicale pentru a europeniza societatea rusă, printre care a dat și un ucaz prin care interzice tuturor bărbaților, în afară de slujitorii Bisericii, să-și lase barbă (cu care se făleau nu numai aristocrații, dar și mujicii).

Măsura nefiind acceptată de cler, țarul a trebuit să renunțe la interzicerea bărbii, înlocuind-o cu „impozitul pe barbă”.

Printre alte impozite ciudate (duse câteodată pe culmile absurdului), introduse de Petru cel Mare, sunt de menționat și cele pe consumul de apă, pe stupi, pe suflete și pe veșminte.

Impozitul pe suflete, introdus de Petru cel Mare, a fost de fapt o capitație, dar într-o formă destul de complicată.

Petru cel Mare a creat chiar și un comitet, care avea un singur rol, acela de a elabora impozite și taxe.

Unele impozite, pe lângă caracterul fiscal pe care îl aveau, făceau parte din programul de reforme sociale ale țarului și erau menite să-i determine pe ruși să renunțe la obiceiurile arhaice și să se racordeze la standardele europene.

După ce s-a războit cu bărbile, Petru cel Mare începe bătălia pentru aplicarea impozitului pe veșminte.

Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, trebuia să procedeze la schimbări radicale, printre care și în ceea ce privește obiceiurile și îmbrăcămintea.

Un al doilea ucaz, dat la 4 ianuarie 1700, a hotărât ca boierii, oamenii de la curte și funcționarii să se conformeze unor standarde în îmbrăcăminte.

Cei care nu se supuneau ucazului plăteau amendă.

 

7.2. Impozitul pe îmbăiere

 

Țarul Rusiei Petru cel Mare a introdus în anul 1704 un impozit pe îmbăiere, aplicabil oricui avea în casă o încăpere de îmbăiat sau se îmbăia în apele lacurilor și ale râurilor.

Valoarea impozitului era stabilită în funcție de rangul contribuabilului: marii negustori plăteau 3 ruble, comercianții obișnuiți o rublă, iar țăranii 15 copeici.

Înaltul ucaz menționa că plata impozitului era obligatorie, chiar dacă nu te îmbăiai.

 

8. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în Spania

 

8.1. Impozitul pe soare

 

„Impozitul pe soare” este aplicat și astăzi în Spania, în unele dintre stațiunile din Insulele Baleare. Insulele Baleare, care au o suprafață de 4.992 km², și circa 1,2 milioane de locuitori, sunt un arhipelag în vestul Mării Mediterane, formând o comunitate autonomă din Spania, cu capitala Palma de Mallorca. Principalele insule sunt Mallorca, Menorca (Minorca), Ibiza (Eivissa), Formentera și o insulă mai mică, numită Cabrera, toate destinații turistice populare.

Turiștii care beneficiază (prin bronzare), de razele provenite „dintr-un loc special din soare”, care ajung „numai pe aceste insule”, trebuie să plătească (numai) pentru aceste „raze paranormale” un impozit de circa 1–4 euro pe noapte.

În realitate, este vorba de ecotaxa turistică (Impuesto sobre Estancias Turísticas), aplicată din 2016 turiștilor cazați în Insulele Baleare, cu valori între circa 1 și 4 euro pe noapte, în funcție de categoria cazării, poreclită ironic „impozitul pe soare”.

Impozitul perceput pentru un turist este mic, dar dacă ținem cont de „rulajul” anual, de aproape 19 milioane de turiști (în 2025), rezultă că încasări (anuale) „aduse de soare”, fără nici o cheltuială, sunt destul de mari.

 

9. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în SUA

 

9.1. Impozitul pe substanțele neautorizate și pe traficul ilegal de droguri,

aplicat în Carolina de Nord, din anul 1989

 

Acest impozit este cu adevărat dintre cele mai stupide, fapt pentru care își merită locul în lista „celor mai absurde impozite din istorie”, fie și numai pentru șansa infimă ca el să fi fost achitat vreodată de vreun traficant de droguri.

Caracterul aberant al „impozitului pe comercializarea și consumul de substanțe neautorizate”, sau, mai concret, al „impozitului pe venituri realizate din traficul ilegal de droguri” rezultă fie și numai din faptul că se impozitează veniturile obținute din desfășurarea unor activități ilegale, adică „se impozitează ceea ce este interzis”.

 Dar cum omenirea a avut parte, dintotdeauna, de „conducători mari, cu minți odihnite, care au elaborat reglementări trăsnite”, istoria consemnează și asemenea impozite.

Carolina de Nord (unul dintre cele 50 de state ale SUA) aplică din 1989 un astfel de impozit, iar și alte state americane au adoptat scheme asemănătoare. Deseori denumit „Crack Tax”, acest program bizar îi obligă pe „dealerii infractori cinstiți” și pe „cinstiții consumatori de droguri ilegale” să cumpere anonim timbre de taxare pentru tot felul de substanțe ilegale, de la cocaină și heroină până la marijuana și băuturi alcoolice de contrabandă.

Timbrele satisfac, numai teoretic, doar legislația fiscală, deși posesia și consumul de droguri rămâne tot ilegală. Conform acestor reglementări, posesia de droguri fără timbre fiscale poate conduce la amenzi fiscale substanțiale. Previzibil, doar câțiva dealeri și consumatori anonimi ar putea să cumpere, în avans, timbre.

Se confirmă, peste milenii, observația din „Republica” lui Platon (cartea I, rostită de sofistul Trasimah): „Acolo unde există un impozit pe venit, omul drept va plăti mai mult, iar cel nedrept mai puțin, la același venit”.

Prin urmare, veniturile generate de aceste impozite sunt majoritatea obținute prin amenzile pentru evaziune fiscală, urmate de aresturi care adesea se finalizează cu confiscare de proprietăți. Criticii au contestat această impozitare ca neconstituțională, susținând că încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul de a nu te autoincrimina.

În consecință, în unele state acest impozit a fost abolit din cauza neconstituționalității sale și a caracterului său aberant (respectiv de a prevedea impozitarea veniturilor obținute din desfășurarea unor activități ilegale).

În unele pagini pe internet se afirmă chiar că Instrucțiunile IRS pentru taxarea veniturilor prevăd că „Veniturile ilegale, precum banii obținuți din traficul ilegal de droguri, trebuie incluse în Formularul de venit 1040, la alineatul 21”.

Reglementarea există: instrucțiunile oficiale ale IRS (Publicația 525) prevăd că veniturile din activități ilegale, inclusiv din traficul de droguri, trebuie declarate în formularul 1040. De altfel, celebrul gangster Al Capone a fost condamnat în 1931 nu pentru crimele sale, ci pentru evaziune fiscală. Putem trage, așadar, concluzia că prevederi legale paradoxale există și în SUA, stat pe care, de cele mai multe ori, îl luăm ca model și în materie de fiscalitate.

 

10. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în Turcia medievală

 

10.1. Impozitul pe dinți (diș kirası)

 

„Impozitul pe dinți” (în turcă diș kirası, „chiria dinților”) apare în multe liste de impozite ciudate, dar realitatea istorică este alta și chiar mai surprinzătoare.

În Imperiul Otoman, în luna Ramazanului, gazdele bogate și demnitarii îi invitau pe săraci la masa de iftar, iar la plecare le dăruiau bani sau obiecte, ca „plată pentru osteneala dinților”. Era o formă delicată de milostenie, prin care cel ajutat nu se simțea umilit.

Mai târziu, expresia a ajuns să desemneze și banii pe care unii soldați îi storceau de la localnici, ceea ce chiar seamănă cu un impozit abuziv.

 

11. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în Țările de Jos

 

Țările de Jos (Olanda) au cunoscut și ele impozite care astăzi par ciudate.

După ce Republica Provinciilor Unite a încetat să existe, în 1795, Țările de Jos au intrat sub dominație franceză (până în 1813). În această perioadă, în iulie 1805, ministrul de finanțe Isaac Gogel a reușit să introducă primul sistem fiscal unitar la nivelul întregii țări.

În secolul al XIX-lea a fost introdus și un impozit pe bunurile de lux, cum erau evantaiele, umbrelele de soare, perucile, mănușile și pudra de păr. Raționamentul era simplu: cine își permite asemenea obiecte își permite să plătească și un impozit mai mare. Ca dovadă a plății, pe obiectele de lux se aplica un sigiliu.

 

11.1. Taxa pe pudra de păr, aplicată la începutul secolului al XIX-lea

 

În secolul al XVIII-lea, moda perucilor albe, pudrate, cuprinsese întreaga Europă, iar o perucă bine pudrată era un semn al rangului social și al bogăției.

La începutul secolului al XIX-lea, în perioada administrației franceze, în Țările de Jos a fost instituită o taxă pe pudra albă folosită pentru pudrarea perucilor.

Cei care foloseau pudra de păr trebuiau să obțină o autorizație, numită „patent”, iar plata taxei trebuia dovedită printr-un document justificativ.

Astfel, purtătorul unei peruci pudrate își purta, la propriu, impozitul pe cap.

 

11.2. Taxa pe evantaie, aplicată la începutul secolului al XIX-lea

 

Evantaiul pliabil era, în secolele XVIII–XIX, un accesoriu nelipsit al doamnelor elegante și, totodată, un semn al statutului lor social.

În cadrul aceluiași impozit pe bunurile de lux, în Țările de Jos au fost impozitate și evantaiele, plata fiind dovedită prin sigiliul aplicat pe obiect.

Este un exemplu edificator de impozitare a unor obiecte de uz obișnuit: până și adierea pe care doamnele și-o făceau cu evantaiul în zilele călduroase devenise sursă de venituri pentru buget.

 

11.3. Taxa pe biciclete, aplicată din anul 1924

 

Țările de Jos sunt cunoscute în întreaga lume drept „țara bicicletelor”. Era, așadar, de așteptat ca și bicicleta să ajungă, cândva, materie impozabilă.

Și a ajuns. O primă taxă pe biciclete a fost aplicată încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar în 1924 ministrul de finanțe Hendrikus Colijn a introdus taxa pe biciclete (rijwielbelasting).

Plata taxei se dovedea printr-o plăcuță fiscală de metal (rijwielbelastingplaatje), fixată pe bicicletă și schimbată în fiecare an. Muzeul De Lakenhal din Leiden păstrează și astăzi asemenea plăcuțe, pentru anii 1935–1936 și 1937–1938.

Cei săraci, scutiți de plata taxei, primeau o plăcuță cu o gaură în ea, pe care mulți o considerau umilitoare, deoarece arăta tuturor că posesorul bicicletei nu își permite să plătească taxa.

Taxa, mult contestată, s-a aplicat până în anul 1941, în timpul ocupației germane.

Iată cum bicicleta, mijlocul de transport al celor mulți și mai puțin înstăriți, a ajuns și ea să aducă venituri bugetului de stat.

 

 

12. Impozite considerate „legende fiscale”,

din cauză că nu există dovezi că acestea au existat

 

Prezentăm, în încheiere, câteva dintre cele mai răspândite „impozite ciudate” care circulă pe internet, dar pentru care nu există nicio dovadă documentară că ar fi existat vreodată. Le redăm așa cum circulă, tocmai pentru ca cititorul să le poată recunoaște și să nu le ia drept adevăr istoric.

 

12.1. „Impozitul pe viață” (Anglia)

 

Printre numeroasele paradoxuri fiscale se menționează și așa-numitul „impozit pe viață”, introdus, potrivit unor relatări, în Anglia secolului al XV-lea (în jurul anului 1450), prin care orice persoană aflată în viață era obligată la plata unei sume fixe (o capitație), pentru simplul fapt că trăiește.

Impozitul se plătea chiar din momentul nașterii unui copil, iar legea făcea și următoarea precizare „foarte importantă !”: persoanele decedate nu mai datorează impozit pe viață.

 

12.2. Impozitul pe barbă al regilor Angliei

 

Circulă și legenda, neconfirmată de documente, potrivit căreia impozitul pe barbă ar fi fost introdus, în 1535, și de regele Henric al VIII-lea al Angliei, cu toate că și el era un bărbos.

În Anglia, impozitul pe barbă varia în funcție de statutul social al purtătorului.

Fiica sa, Elizabeta I, a relaxat sistemul fiscal al impozitului pe barbă în sensul că acesta se plătea numai de către cei care purtau o barbă care avea o „vârstă” de cel puțin două săptămâni, adică dacă barba începea să devină prea mare. Istoria nu consemnează cum se stabilea, la o barbă, „vârsta de cel puțin două săptămâni”.

 

12.3. Impozitul pe praf (Armenia)

 

Potrivit unor surse de pe internet (neconfirmate de documente oficiale), „impozitul pe praf” a fost introdus (recent) în Armenia pentru orice persoană care locuiește într-o zonă rezidențială, considerând că orice locuitor face praf în zona unde își duce traiul prin scuturatul covoarelor,  prin evacuarea containerului aspiratorului, prin a da cu mătura etc. Impozitul este de numai 5 cenți pe metrul pătrat.

 

12.4. Impozitul pentru pace (Guineea)

 

Prin caracteristicile sale, „Impozitul pentru pace” este chiar un impozit ciudat.

Potrivit unor surse de pe internet (neconfirmate de documente oficiale), el se aplică în Republica Guineea și are ca scop finanțarea măsurilor necesare pentru menținerea păcii în țară, cu toate că Guineea nu desfășoară niciun fel de operațiuni militare cu nimeni.

Republica Guineea (al cărei nume provine, după o ipoteză, dintr-un cuvânt berber cu sensul de „oameni cu pielea neagră”) este un stat situat în Africa de Vest. Are granițe cu Guineea-Bissau și Senegal la nord, Mali la nord și nord-est, Coasta de Fildeș la sud-est, Liberia la sud, și Sierra Leone la vest. În Guineea trăiesc 24 de grupuri etnice, dintre care cele mai importante sunt Fula, Mandinka și Susu.

Absurditatea aplicării acestui impozit rezultă din faptul că Republica Guineea: 1) este una dintre cele mai sărace țări din lume, 2) impozitul se aplică tuturor locuitorilor, 3) valoarea sa este de 17 euro pe an.

Pentru un locuitor al Guineei, 17 euro este o sumă imensă, dacă ținem seama de faptul că un kilogram de cafea este 50 de cenți și marea majoritate a populației nu-și poate permite să bea cafea.

 

12.5. Impozitul pe ureche (Tibet)

 

Potrivit unor relatări greu de verificat, această ciudată formă de „capitație”, de „impozit pe cap de om, dar stabilit pe fiecare ureche”, a fost introdusă în Tibet, în anul 1920, dar se pare că originile ei sunt mult mai vechi, fiind, se spune, răspândită și în China.

Pentru fiecare din urechile sale, omul trebuia să plătească „impozitul pe ureche”, de un liang de argint, în schimbul căruia primea un cercel cu care făcea dovada achitării acestuia.

Consecvenți principiului conform căruia „obiectul netaxat se confiscă”, urechea neimpozitată era tăiată.

Mai precis, pedeapsa pentru evazioniști era de tăiere a urechilor neimpozitate.

Dintotdeauna în China măsurile au fost radicale pentru încălcarea legii.

Cum impozitele pe părțile anatomice nu pot da greș, sugerăm parlamentarilor și guvernanților noștri să introducă și în România „impozitul pe ureche, pe nas, pe ochi, pe obrazul subțire (cel grosolan să rămână neimpozitat), pe obraji, pe bărbie, pe frunte”, dovada plății fiecăruia din aceste impozite urmând a se face prin purtarea câte unui cercel pe fiecare din aceste părți anatomice impozabile.

Atunci să vezi „frumusețe prin impozitare”.

 

În loc de încheiere:

Propuneri pentru introducerea impozitului pe prostie

 

În paginile de mai sus am văzut că, de-a lungul istoriei, s-au pus impozite pe barbă, pe vetre, pe ferestre, pe pălării, pe pudra de păr, pe evantaie, pe biciclete, pe urină și chiar pe faptul de a nu avea copii. Un singur impozit nu a fost introdus niciodată, deși ar fi fost cel mai drept și cel mai productiv dintre toate: impozitul pe prostie.

Ideea nu este nouă. Vasile Ghica a formulat-o într-un aforism memorabil: „Prostia ar putea contribui la progresul societății numai dacă devine impozabilă”. Pornind de la acest adevăr, supunem dezbaterii publice, cu tot respectul cuvenit legiuitorului, următorul „proiect de lege”.

 

Articolul 1. Materia impozabilă

Materia impozabilă o constituie prostia, sub toate formele ei: din născare, dobândită, cronică sau ocazională. Spre deosebire de petrol, de gaze sau de aur, prostia este o resursă inepuizabilă. Ne asigură de acest lucru o vorbă atribuită lui Caragiale: „Proștii mor, dar prostia rămâne”. Este, așadar, singura bază de impozitare care nu se erodează niciodată.

 

Articolul 2. Mărimea bazei de impozitare

La estimarea veniturilor bugetare se va ține seama de prima lege a prostiei umane, formulată de istoricul economiei Carlo M. Cipolla: întotdeauna și inevitabil, fiecare dintre noi subestimează numărul proștilor aflați în circulație. Ca urmare, orice estimare a încasărilor va fi, garantat, depășită.

 

 

Articolul 3. Contribuabilii

Sunt contribuabili toate persoanele fizice, fără excepție, potrivit principiului universalității impunerii. Temeiul îl găsim tot la Vasile Ghica: „Toți suntem responsabili de prosperitatea prostiei”.

 

Articolul 4. Cotele de impozitare

Spre deosebire de capitație, care, așa cum am arătat, este cel mai inechitabil impozit, impozitul pe prostie va avea cote progresive: cu cât prostia este mai mare, cu atât cota este mai mare. Este, probabil, singurul caz din istoria fiscalității în care impozitarea progresivă nu va fi contestată de nimeni. Fiecare contribuabil va fi convins că el plătește cota minimă.

Cotele se majorează pentru:

a) prostia cu pretenții, potrivit proverbului românesc „Prostul nu e prost destul, până nu e și fudul”;

b) prostia afișată cu mândrie;

c) prostia activă, despre care Goethe spunea că nimic nu este mai înfricoșător decât ignoranța activă.

 

Articolul 5. Majorarea pentru funcții de conducere

Prostia aflată în funcții de conducere se impozitează cu cota maximă, deoarece produce cele mai mari pagube. Potrivit definiției lui Cipolla, prostul este cel care produce pagube altora fără să obțină vreun câștig pentru sine, ba chiar păgubindu-se și pe el însuși. Cu cât funcția este mai înaltă, cu atât pagubele sunt mai mari și cei care le suportă sunt mai mulți.

Fundamentarea o găsim încă din Pildele lui Solomon (11:22), pe care le adaptăm la realitățile zilelor noastre: „O funcție de conducere, acordată unui glorios analfabet profesional, este ca un inel de aur pus în râtul unui porc”.

Iar Valeriu Butulescu ne avertizează că formularea „Proști, dar mulți” este suportabilă, dar periculoasă politic este varianta „Proști, dar majoritari”.

 

Articolul 6. Scutiri

Sunt scutiți de impozit:

a) cei care tac, deoarece, după cum spun tot Pildele lui Solomon (17:28), chiar și cel fără minte, când tace, trece drept înțelept;

b) cei care își recunosc prostia, deoarece, ca să înțelegi că ești prost, trebuie totuși să-ți meargă mintea.

Practica va arăta că scutirea de la litera a) se va acorda foarte rar, iar cea de la litera b), niciodată.

 

Articolul 7. Stabilirea impozitului

Impozitul nu se poate stabili pe bază de declarație pe propria răspundere, deoarece niciun prost nu se declară prost. El se stabilește din oficiu, de către organele fiscale. Rămâne nelămurită o singură problemă de procedură: cine îi va impozita pe cei care stabilesc impozitul?

 

Articolul 8. Evaziunea fiscală

Evaziunea fiscală va fi practic imposibilă, deoarece, după cum spune tot Vasile Ghica, „Prostia are oroare de anonimat”. Înainte, doar familia știa cine este prost. Astăzi, rețelele de socializare țin, gratuit și de bunăvoie, cea mai completă evidență fiscală a prostiei din toată istoria omenirii. Spre deosebire de purtătorii de pălării din Anglia sau de ciobanii care tăiau coada câinilor, contribuabilul la impozitul pe prostie nu își va ascunde materia impozabilă. O va expune cu mândrie.

 

Articolul 9. Randamentul impozitului

Randamentul va fi practic nelimitat. Circulă o frază atribuită lui Albert Einstein, pe care nimeni nu a găsit-o însă în scrierile sale: „doar două lucruri sunt infinite, universul și prostia omenească”. Dacă ar fi adevărată, impozitul pe prostie ar fi singurul impozit din istorie cu o bază de impozitare infinită. Datoria publică s-ar achita într-un singur an fiscal, iar sărăcia ar dispărea de pe fața pământului.

 

 

Articolul 10. Dispoziții finale

Prezenta lege intră în vigoare… după ce va fi votată de un Parlament cu membri neimpozabili, adică… niciodată. Motivul l-am arătat încă de la începutul articolului: cei care ar trebui să o voteze se tem, pe bună dreptate, că ar ajunge cei mai mari contribuabili. Iar cine ar îndrăzni să-i spună prostului că e prost riscă, după cum ne avertizează epigrama „Răzbunarea prostului” a lui George Budoi, să-l aibă a doua zi șef.

 

Dincolo de glumă

 

Dincolo de ironie, rămâne un adevăr cât se poate de serios: prostia nu poate fi impozitată, dar costă enorm, iar factura o plătim cu toții.

În țara noastră, după anul 1989, legislația, în general, și cea fiscală, în special, a fost caracterizată prin numeroase și grave neajunsuri: reglementări insuficiente, neclare, necorelate, cu paralelisme, suprapuneri și chiar prevederi contradictorii.

Aceste neajunsuri au generat erori grave în interpretarea și în aplicarea legii, evaziune fiscală „legală”, instabilitate legislativă și neîncredere în corectitudinea legii.

Au condus la diminuarea masivă a veniturilor bugetare (estimată, în unii ani, până la 42%), concomitent cu creșterea cheltuielilor bugetare.

Și toate au un factor comun: prostia, indiferent de forma în care s-a manifestat și de cei prin care s-a manifestat.

Valeriu Butulescu spunea că „cine se retrage din fața prostiei devine avangarda acesteia”.

Iar Friedrich Schiller scria că „împotriva prostiei, înșiși zeii luptă în zadar”.

Oamenii nu sunt zei, dar au la îndemână singurele remedii cunoscute: educația, competența și alegerea înțeleaptă a celor care îi conduc.

Căci, parafrazând o vorbă care circulă sub numele lui Winston Churchill („Faceți din proști conducători și apoi vă întrebați de unde vine dezastrul!”), putem spune că „un popor care își alege conducătorii dintre hoți și proști nu trebuie să se mai întrebe de unde vine dezastrul” (N. Grigorie Lăcrița).

 

Bibliografie

 

I. Lucrări generale de istorie a fiscalității

1. Adams, Charles, For Good and Evil: The Impact of Taxes on the Course of Civilization, Madison Books, Lanham, 1993.

2. Keen, Michael; Slemrod, Joel, Rebellion, Rascals, and Revenue: Tax Follies and Wisdom through the Ages, Princeton University Press, Princeton, 2021.

3. Schumpeter, Joseph A., Die Krise des Steuerstaates (Criza statului fiscal), Leipzig, 1918.

II. Surse pe capitole

1. Anglia

4. Magna Carta, 1215, art. 12 și 14.

5. Mitchell, Sydney Knox, Studies in Taxation under John and Henry III, Yale University Press, New Haven, 1914.

6. Fenwick, Carolyn C. (ed.), The Poll Taxes of 1377, 1379 and 1381, 3 vol., Oxford University Press for the British Academy, 1998–2005.

7. Dobson, R. B., The Peasants' Revolt of 1381, Macmillan, Londra, 1970.

8. Local Government Finance Act 1988 (Community Charge); Local Government Finance Act 1992 (Council Tax).

9. Butler, David; Adonis, Andrew; Travers, Tony, Failure in British Government: The Politics of the Poll Tax, Oxford University Press, 1994.

10. Finance Act 1960 (abrogarea taxei de timbru pe cărțile de joc).

11. Oates, Wallace E.; Schwab, Robert M., „The Window Tax: A Case Study in Excess Burden”, Journal of Economic Perspectives, vol. 29, nr. 1, 2015, pp. 163–180.

12. House Tax Act 1851 (abrogarea impozitului pe ferestre).

13. Moxham, Roy, The Great Hedge of India, Constable, Londra, 2001.

14. Dalton, Dennis, Mahatma Gandhi: Nonviolent Power in Action, Columbia University Press, New York, 1993.

16. Fire-Hearth and Stoves Taxation Act 1662 (14 Car. 2 c. 10) – legea de instituire a impozitului pe vetre.

17. Hearth Money Act 1688 (1 Will. & Mar. c. 10) – legea de abolire a impozitului pe vetre.

15. The Kennel Club, Old English Sheepdog – Breed Standard (standardul oficial al rasei Bobtail).

2. Canada

18. Chinese Immigration Act, 1885; Chinese Immigration Act, 1923.

19. Camera Comunelor a Canadei, Scuzele oficiale ale prim-ministrului Stephen Harper pentru Chinese Head Tax, 22 iunie 2006.

3. Egipt

20. Grenfell, B. P. (ed.), Revenue Laws of Ptolemy Philadelphus, Clarendon Press, Oxford, 1896 (papirusul din anul 259 î.Hr. privind monopolul uleiului).

21. Lane, Edward William, An Account of the Manners and Customs of the Modern Egyptians, Londra, 1836.

22. van Nieuwkerk, Karin, „A Trade Like Any Other”: Female Singers and Dancers in Egypt, University of Texas Press, Austin, 1995.

4. Italia

23. Suetoniu, Viețile celor doisprezece Cezari, „Vespasian”, cap. 23.

24. Cassius Dio, Istoria romană, cartea LXVI (65), cap. 14.

25. Juvenal, Satire, XIV, 204–205.

26. Decreto Legislativo 15 novembre 1993, n. 507 (TOSAP – taxa pe ocuparea spațiului public).

27. Legge 27 dicembre 2019, n. 160 (înlocuirea TOSAP, din 2021, cu „canone unico”).

5. Noua Zeelandă și Danemarca

28. Protocolul de la Kyoto la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, 11 decembrie 1997.

29. Scoop (Noua Zeelandă), „Govt pulls plug on greenhouse gas research”, septembrie 2003: https://m.scoop.co.nz/stories/PA0309/S00291.htm

30. NBC News, „Gassy cows and pigs will face a carbon tax in Denmark — a world first”, iunie 2024: https://www.nbcnews.com/science/environment/cows-pigs-carbon-tax-methane-denmark-rcna159019

6. România

31. Decretul nr. 1.086 din 31 decembrie 1966.

32. Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966 (interzicerea avorturilor).

33. Legea nr. 1/1977.

34. Decretul nr. 409 din 26 decembrie 1985.

35. Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii.

7. Rusia

36. Hughes, Lindsey, Russia in the Age of Peter the Great, Yale University Press, New Haven, 1998.

37. Anisimov, Evgenii V., The Reforms of Peter the Great: Progress through Coercion in Russia, M. E. Sharpe, Armonk, 1993.

8. Spania

38. Ley 2/2016, de 30 de marzo, del impuesto sobre estancias turísticas en las Illes Balears.

9. SUA

39. North Carolina General Statutes, Chapter 105, Article 2D – Unauthorized Substances Taxes.

40. Internal Revenue Service, Publication 525: Taxable and Nontaxable Income.

41. Department of Revenue of Montana v. Kurth Ranch, 511 U.S. 767 (1994).

10. Imperiul Otoman

42. Türk Dil Kurumu, Güncel Türkçe Sözlük (Dicționarul limbii turce actuale), articolul „diş kirası”.

11. Țările de Jos

43. van Campen, J. W. C., „Van haarpoeder en belasting” (Despre pudra de păr și impozit), Maandblad van Oud-Utrecht, 1967.

44. Rijksoverheid (Guvernul Țărilor de Jos), „De Franse bezetting en een algemeen belastingstelsel” (Ocupația franceză și un sistem fiscal general), material didactic privind istoria impozitelor: https://www.rijksoverheid.nl/onderwerpen/prinsjesdag/lesmateriaal/geschiedenis-belastingen/de-franse-bezetting-en-een-algemeen-belastingstelsel

45. Binnenlands Bestuur, „Hoe Nederland aan de fiets ging” (Cum a ajuns Olanda la bicicletă): https://www.binnenlandsbestuur.nl/ruimte-en-milieu/hoe-nederland-aan-de-fiets-ging

46. Dutch Genealogy, „Fietsen” (Bicicletele; taxa pe biciclete și plăcuța fiscală): https://www.dutchgenealogy.nl/fiets/

47. Museum De Lakenhal (Leiden), plăcuțele fiscale „Rijwielbelasting 1935–1936” și „Rijwielbelasting 1937–1938”: https://www.lakenhal.nl/en/collection/10641

III. Surse pentru citate

48. Franklin, Benjamin, Scrisoare către Jean-Baptiste Le Roy, 13 noiembrie 1789.

49. Platon, Republica, cartea I, 343d.

50. Lao Zi, Tao Te Ching, cap. 75.

51. Biblia, Pildele lui Solomon 11:22 și 17:28.

52. Smith, Sydney, recenzie în The Edinburgh Review, ianuarie 1820.

53. Wilkinson, William, An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia, Londra, 1820 (trad. franceză: Tableau historique, géographique et politique de la Moldavie et de la Valachie, Paris, 1821).

54. Rousseau, Jean-Jacques, Confesiuni, cartea a VI-a (originea frazei atribuite Mariei Antoaneta).

55. Shaw, George Bernard, Cezar și Cleopatra, 1898, actul II.

56. Helvering v. Gregory, 69 F.2d 809 (2d Cir. 1934), opinia judecătorului Learned Hand.

57. Compania General de Tabacos de Filipinas v. Collector of Internal Revenue, 275 U.S. 87 (1927), opinia judecătorului Oliver Wendell Holmes.

58. Goethe, Johann Wolfgang von, Maxime și reflecții.

59. Schiller, Friedrich, Fecioara din Orléans, actul III, scena 6.

60. Cipolla, Carlo M., Legile fundamentale ale prostiei umane (în vol. Allegro ma non troppo, Il Mulino, Bologna, 1988).

61. Ghica, Vasile, aforisme.

62. Butulescu, Valeriu, aforisme.

63. Budoi, George, epigrama „Răzbunarea prostului”.