DEPARTE DE ȚARĂ

 

Nuvelă dramatică despre George Emil Palade

„Poți pleca din țară, dar țara nu pleacă niciodată din tine.”

Într-o dimineață de toamnă, Iașul părea scufundat într-o lumină aurie.Frunzele cădeau încet peste alei, iar aerul avea acea răcoare care anunță apropierea iernii.Într-o casă liniștită, un copil privea îndelung prin fereastră.Era George.

Încă nu știa că într-o zi numele lui va fi cunoscut pe toate continentele. Nu știa că va lucra în laboratoare celebre și că oamenii de știință îi vor studia descoperirile. Nu știa nici că, într-o zi, va primi cea mai înaltă recunoaștere pentru munca sa științifică.Știa doar că îi place să întrebe.

— Tată, de ce frunzele cad?

Tatăl îl privi zâmbind.

— Pentru că fiecare lucru are un rost în lumea aceasta.

— Și oamenii?

— Și oamenii.

Copilul rămase pe gânduri.

— Atunci care este rostul meu?

Tatăl zâmbi.

— Asta vei descoperi singur.

Cuvintele acelea aveau să-l urmărească toată viața.

Anii copilăriei au trecut.

George citea mult. Îl atrăgea lumea vieții, misterul trupului omenesc, ordinea ascunsă în lucrurile aparent simple.O frunză nu mai era doar o frunză.O picătură de apă nu mai era doar apă.În fiecare lucru exista o taină.Iar el voia să o descopere.

Timpul trecu.George Emil Palade deveni medic și cercetător.

Dar România avea să rămână în sufletul lui chiar și atunci când drumul vieții îl purta spre alte țări.

Într-o zi, înaintea plecării, privi îndelung locurile pe care le cunoștea.Era o despărțire fără să știe cât de lungă va fi.Un prieten îl întrebă:

— Te întorci?

Palade zâmbi.

— Desigur.

— Și dacă viața te va duce mai departe?

George tăcu.Apoi răspunse:

— Atunci mă voi întoarce în amintire.

Prietenul îl privi nedumerit.

— Ce vrei să spui?

— Că omul poate pleca dintr-un loc, dar nu poate pleca din propria lui copilărie.

Trenul porni.România rămânea în urmă.Casele se micșorau.Gările dispăreau.Câmpurile alergau în sens invers.Palade privea pe fereastră.Nu plângea.Dar în ochii lui se adunase o tristețe pe care încerca să o ascundă.

Își spuse:„Nu plec pentru totdeauna.”Dar viața avea să-i arate că uneori despărțirile despre care credem că sunt temporare devin despărțiri pentru o viață întreagă.

Laboratorul era rece și alb.Mesele erau pline de instrumente.Microscoapele păreau niște ferestre către o lume necunoscută.Aici, George Emil Palade avea să lucreze cu o pasiune extraordinară.Ore.Zile.Ani.

În timp ce alții vedeau doar imagini microscopice, el vedea arhitectura vieții.Celula devenea pentru el un univers.

— Privește aici, îi spuse într-o zi unui coleg.

— Ce este?

— O lume.

— O lume?

Palade zâmbi.

— Da. O lume pe care ochiul nostru nu o poate vedea.

Își apropie ochiul de microscop.

— Dacă vrem să înțelegem viața, trebuie să înțelegem această lume.

Colegul îl privi admirativ.

— Nu obosești niciodată?

Palade ridică privirea.

— Obosesc. Dar curiozitatea nu mă lasă să mă opresc.

Seara, când ceilalți plecau, el mai rămânea.Laboratorul devenea pustiu.Aparatele tăceau.Lumina era slabă.Atunci apărea celălalt Palade.Nu cercetătorul.Nu profesorul.Nu omul de știință.Ci omul care își amintea.Deschidea uneori o carte românească.Citea.Și, pentru câteva clipe, America dispărea.În locul ei apărea România.

Într-o seară, un coleg îl găsi singur.

— George, ce faci aici?

— Citesc.

— În română?

— Da.

— Îți este dor?

Palade închise cartea.

— De ce întrebi?

— Pentru că atunci când citești românește pari alt om.

Savantul tăcu.După câteva secunde, spuse:

— Dorul nu este o boală.

— Atunci ce este?

— O formă de memorie.

Colegul se așeză lângă el.

— Ce îți lipsește cel mai mult?

Palade privi în gol.

— Nu un singur lucru.

— Atunci?

— Îmi lipsește felul în care miroase pământul după ploaie.

Colegul zâmbi.

— Atât?

— Nu.

Palade continuă:

— Îmi lipsesc oamenii. Limba. Străzile. Lumina. Copilăria. Felul în care spuneam anumite cuvinte fără să mă gândesc că într-o zi îmi vor fi dor.

Tăcu.

— Și îmi lipsește sentimentul că aparțin unui loc.

Cercetările continuau.Palade pătrundea tot mai adânc în tainele celulei.În lumea microscopică, descoperea o ordine extraordinară.Reticulul endoplasmatic.Ribozomii.Structurile celulare.Mecanismele prin care viața își construiește propriile componente.Pentru el, cercetarea nu era doar o profesie.Era o căutare.Uneori, după o descoperire importantă, rămânea singur în laborator.Nu sărbătorea.Privea.Și se gândea la tatăl său.La întrebarea din copilărie:„Care este rostul meu?”Acum știa.Rostul lui era să caute adevărul.Să ridice puțin vălul de pe misterul vieții.

Într-o zi primi o scrisoare din România.O deschise cu mâinile tremurând ușor.Citi.Apoi reciti.

Hârtia devenise dintr-odată mai importantă decât toate documentele științifice de pe masa lui.O duse aproape de față.Parcă putea simți prin ea aerul de acasă.Un coleg îl întrebă:

— Vești bune?

Palade răspunse:

— Vești din România.

Pentru el, aceasta era suficient.Puse scrisoarea într-un sertar.Nu o aruncă niciodată.

Anii treceau.Numele lui devenise cunoscut în lumea științifică.Apoi veni ziua pe care nimeni nu o uită.Telefonul sună.Ascultă.Fața i se schimbă.

— Sigur?

La celălalt capăt al firului era confirmarea.George Emil Palade fusese distins cu Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve, pentru descoperiri privind organizarea structurală și funcțională a celulei.Rămase câteva secunde fără să vorbească.Apoi închise telefonul.

Colegul îl privi.

— George?

Palade zâmbi.

— Premiul Nobel.

În cameră se făcu liniște.

— Extraordinar!

— Da...

Dar vocea lui nu exprima exuberanța pe care o așteptau ceilalți.

— Nu ești fericit?

Palade privi spre fereastră.

— Sunt.

— Atunci?

— Mă gândesc la România.

În acea noapte, Palade nu dormi.Pe masă se afla o fotografie veche.O fotografie din România.O privi mult timp.Își aminti de copil.De școală.De familie.De primele cărți.De prima întrebare despre lume.Își imagină Iașul.Și, pentru prima dată după mult timp, îi veni să plângă.Nu pentru că era trist.Ci pentru că bucuria lui nu putea fi întreagă.Avea tot ceea ce un om de știință putea visa.Dar îi lipsea ceva ce niciun premiu nu putea oferi.Casa.Țara.Pământul natal.

— Dacă aș putea să iau România cu mine... șopti el.

Apoi zâmbi amar.

— Dar am luat-o.

Își puse mâna pe inimă.

— Este aici.

Ziua ceremoniei.Lumină.Eleganță.Oameni veniți din întreaga lume.

George Emil Palade pășea într-o lume a recunoașterii universale.În fața lui se afla Premiul Nobel.Un simbol al unei vieți de muncă.În timp ce ceremonia continua, el se gândea la începuturi.La copilul care întrebase:„Care este rostul meu?”Acum răspunsul se afla în fața întregii lumi.Dar Palade știa ceva ce lumea nu putea vedea.În spatele savantului celebru se afla un copil român.Copilul care nu uitase.

Aplauzele s-au terminat.Oamenii au plecat.Fotografiile au rămas.Discursurile au fost înregistrate.Premiul a devenit parte din istorie.Dar, după ce sala s-a golit, Palade rămase pentru câteva clipe singur.Se uită la mâinile sale.Mâinile care munciseră în laboratoare.Mâinile care ținuseră instrumente de cercetare.Mâinile care scriseseră mii de pagini.Apoi își aminti de mâinile părinților.Și înțelese:niciun om nu ajunge singur până la capăt.În spatele lui se află oameni.O casă.O limbă.O cultură.O țară.

Într-o seară, Palade își imagina că se întorsese la Iași.Mergea pe o stradă cunoscută.Alerga.Se oprea.Privea cerul.Apoi auzea vocea tatălui:

— George!

Se întorcea.

Și tatăl îl întreba:

— Ai aflat care este rostul tău?

Copilul zâmbea.

— Da.

— Care?

— Să caut.

— Ce?

— Adevărul.

Tatăl îl privea.

— Și unde l-ai găsit?

George se uita spre cer.

— În lucrurile mici.

Anii au trecut.George Emil Palade a continuat să lucreze, să cerceteze și să formeze generații de oameni de știință.Dar, oriunde s-ar fi aflat, România rămânea în memoria lui.Poate că aceasta este una dintre cele mai mari contradicții ale destinului:omul poate deveni cetățean al lumii,dar sufletul își păstrează uneori o singură patrie.

Pentru Palade, lumea era laboratorul.România era rădăcina.

Într-o seară, Palade deschise din nou un sertar.Scoase scrisoarea veche.Hârtia era îngălbenită.O ținu între degete.O reciti.Nu mai conta ce scria.Conta că venea de acasă.O puse la loc. Aerul nopții intră în cameră.Palade închise ochii.Și, pentru o clipă, nu mai era într-un laborator american.

Era din nou copil.În Iași.Pe o stradă.Sub un cer românesc.

În ultima parte a vieții, numele lui George Emil Palade devenise deja parte din istoria mondială a medicinei și biologiei.Dar gloria nu șterge niciodată începutul.Dimpotrivă.Cu cât omul urcă mai sus, cu atât rădăcinile sale devin mai importante.George Emil Palade plecase din România.Lumea îl adoptase.Știința îl recunoscuse.Premiul Nobel îi încununase munca.Dar în sufletul lui rămăsese un loc pe care nimeni nu-l putea ocupa.România.Nu România din atlase.Nu România din discursuri.Ci România copilăriei.România părinților.România străzilor cunoscute.România cu miros de pământ ud.România limbii materne.România care, atunci când ești departe, nu mai este doar o țară.Devine o stare a sufletului.

                                               *

Într-o cameră liniștită, departe de locul unde începuse viața lui, George Emil Palade privește pentru ultima dată o fotografie.Un copil.Un oraș.O casă.O lume pierdută în timp.Și poate că atunci, în liniștea aceea, savantul și copilul s-au întâlnit din nou.

Savantul îi spune copilului:

— Am mers departe.

Copilul îl întreabă:

— Ai găsit ceea ce căutai?

Palade zâmbește.

— Am găsit multe lucruri.

— Și pe cele mai importante?

Palade tace.

Apoi răspunde:

— Pe cele mai importante le-am purtat cu mine.

Copilul îl privește.

— Unde?

Savantul își pune mâna pe inimă.

— Aici.

Se lasă tăcerea.

Afară, lumea merge mai departe.Laboratoarele continuă să lucreze.Microscoapele continuă să privească în lumea nevăzută a celulelor.Știința merge înainte.Iar undeva, în adâncul memoriei, un copil din Iași continuă să privească lumea cu aceeași uimire.George Emil Palade a descoperit taine ale celulei.Dar poate că una dintre cele mai profunde descoperiri ale vieții sale a fost alta:omul poate cuceri lumea prin minte, dar sufletul își păstrează rădăcinile în pământul în care s-a născut.

Și când este departe de țară, dorul nu îl micșorează pe om.Îl face să înțeleagă cât de adânci sunt rădăcinile sale. iar România, rămasă în urma lui, nu era de fapt în urmă.Era cu el.În fiecare amintire.În fiecare cuvânt.În fiecare bătaie a inimii.Departe de țară.Dar niciodată,departe de România.

                                                        Al.Florin Țene