Poesis- Alexandru Petria

 

soția lui Dumnezeu

– tati, Dumnezeu are soție?

m-a întrebat fetița, cu o felie de pizza în mână,

în timp ce încercam să repar robinetul.

– nu, i-am zis, cum să aibă!?

a molfăit o vreme tăcută

apoi m-a privit fix, fără chef de minciuni:

– de ce, tati?

m-am gândit:

dacă ar avea soție,

ar trebui s-o asculte.

să ducă gunoiul la marginea infinitului,

să-i spună că o iubește chiar și când tace,

să-și spele mâinile de sângele potopului

înainte să se așeze la masă.

atunci, probabil, lumea ar fi mai blândă,

iar moartea ar mirosi a mâncare adevărată.

– fiindcă atunci n-ar mai fi atotputernic,

am spus, fără să cred.

– adică ea ar fi, nu? a mai adăugat fiica mea.

mi s-a părut că în clipa aia

cineva a închis, undeva sus, o carte groasă,

și-a stins becul.

iar Dumnezeu, obosit,

și-a pus capul pe genunchii ei,

și sforăie