Andrei Marga: Necesara schimbare din România

 

Indicatorii de evoluție din România se înrăutățesc de la o zi la alta, iar, în lipsa unor decidenți competenți și a măsurilor pricepute, dificultățile populației și țării se vor accentua. Nu se trăiesc doar „crize suprapuse”, cum se spune eufemistic, ci multiple crize ce se agravează. Oriunde te afli – în estul țării, la vest, în sud și în centru, oamenii întreabă îngrijorați: cât mai ține rătăcirea și cum se iese câtuși de puțin la liman?

Nu este de mirare. România a ajuns acum la cei mai dezastruoși indicatori pe care generațiile de azi i-au întâlnit. S-au trăit, cum se știe, derapaje ale democrației din țară după 2000, când, în loc să se facă o privatizare chibzuită și să se continue integrarea în Europa și în valorile libertății, decidenții și-au rezolvat cariere, fără vreun proiect al țării. După 2004, s-a continuat demantelarea în industrie, transporturi și în alte domenii și s-a trăit desfigurarea democrației create după 1989 într-un „stat mafiot”, cum l-a numit autorul său, care instrumenta instituțiile de forță. După 2014, s-au accentuat samavolniciile decidenților și s-a ajuns la „statul eșuat”, cum l-a numit alt autor. Din 2024, s-au trăit alte abuzuri fără seamăn în Europa – culminând cu comasarea de alegeri, „alianțe” ale guvernanților pe zece ani pentru a împiedica alternativa, anularea de alegeri căci nu convenea câștigătorul, alegeri falsificate. S-a ajuns la un „stat avariat”, a cărui slăbire continuă în zilele de acum. „Democrația” la Carpați a devenit atât de „originală”, încât distruge, după instituții, economia și, treptat, alte domenii, coborând nivelul vieții și prestigiul țării.

Situația în care se află țara în aceste zile nu poate fi decât îngrijorătoare pentru cetățeanul conștient și responsabil. În loc să se profite de reformele întreprinse după anii optzeci, precum în alte țări, în România ultimelor decenii s-a ajuns la distrugerea acestora, precum și a potențialului și a perspectivelor. După ce au lichidat industria, mijloacele de transport și statutul de țară fără datorii, decidenții au strangulat cu inițiative nechibzuite ceea ce s-a realizat în diferite domenii, încât țara și cetățenii ei se scufundă.

Azi,  indicatorii economici – cea mai mare criză economică din țările Europei, cea mai îndatorată țară, care trăiește acum cu salarii și pensii plătite din împrumuturi, campioană la inflație, țară care începe să vândă bogății naturale, în loc să le prelucreze – sunt cei mai dramatici în ultimul secol. Iar intrarea în recesiune, anunțată recent de agenții specializate, confirmă încă o dată supozițiile incapacității celor aflați la decizii.

Din nefericire, indicatorii democratici trimit și ei România la coada lumii – locul 97 dintre 98 de țări examinate, cum ne spune Democracy Perception Index (2026), în privința democratizării. Nicio țară europeană nu a căzut atât de jos, iar țările la nivelul cărora este plasată acum țara noastră (Venezuela, Yemen, Liban, etc.) sunt afectate de conflicte cunoscute.

Gravă este și incapacitatea sesizabilă a decidenților actuali de a concepe un program pentru a repune în mișcare societatea și neputința administrativă de a scoate țara din crizele care se agravează. Inși nepregătiți, aflați la decizii, vorbesc despre „reformă”, când, evident, nu stăpânesc nici noțiuni de clasa a noua.

Incapabili să amelioreze economia și democrația României, decidenții comit zilnic confuzii elementare, pe care le servesc populației. Bunăoară, ei nu înțeleg că securitatea unei țări începe cu integrarea democratică a cetățenilor și cu bunăstarea și confundă apărarea cu înarmarea cu orice preț. O înarmare caducă și din start depășită, căci afacerile în interes personal sunt mai importante pentru decidenții de azi decât rezultatele în beneficiu public!

Actualul secretar general NATO a spus odinioară la București că, într-o lume a interacțiunilor electronice și a comunicațiilor generalizate, fiecare îl influențează pe fiecare, încât pretenția de „război hibrid” este îndoielnică. Ca să creeze retroactiv explicații pentru aberațiile și lipsa de legitimare, decidenții actuali stăruie însă în fantasme propagandistice, pe care le și bagă în declarații ce vor fi trimise a doua zi la coș.

Se face caz de analogia cu Polonia, dar această analogie este falsă. În România, după „alegerile” subminate deja prin felul organizării din 2024-2025, decidenții caută legitimarea trecând sub tăcere nevoile țării și proclamând „pericole externe” pentru a deturna atenția. Polonia este într-o cu totul altă situație. Grație reformelor și impetuoasei ei dezvoltări din deceniile recente, Polonia nu are doar preocupări de securitate, ci și preocupări de afirmare ca putere demnă de respect.

Decidenții României actuale nu numai că nu înțeleg lumea de astăzi, dar măsluiesc tot ce le iese în cale. Ei nu înțeleg nici acum că neoliberalismul nu este politica economică nici a Statelor Unite, nici  a Chinei, nici a țărilor care iau în serios schimbările istoriei. După corectura americană a globalizării și asumarea de sine a tot mai multor țări, politica economică a luat forma promovării intereselor statului propriu – ceea ce decidenții carpatici, rămași la clișee, nu cunosc. Refrenul după care „noi, ca români, nu suntem în stare!”, atât de dăunător stării României, ei îl iau efectiv ca axiomă.

Lipsa de cultură a decidenților îi face să recurgă la devize de un rar primitivism. Ei stigmatizează, numindu-i „extremiști”, pe concetățeni care cugetă cu mintea proprie, vor o viață mai bună și acționează în cadrul legal. Decidenții se proclamă demagogic „proeuropeni”, când nu au făcut nimic pentru integrarea europeană, iar dacă îi pui la un sumar examen nu pot distinge între europenitate și alte culturi. Decidenții se proclamă mai nou „pro-occidentali”, ca și cum ar ține de occidentalitate fraudele în materie de diplome și impostura pe care o cultivă, în timp ce cultura occidentală le este străină. Stigmatizările amintite – „extremiști”, „antieuropeni”, „antioccidentali” – folosite la întâmplare și segregările politice care le însoțesc, afectează democrația și o transformă într-o „democratură” jenantă, de care oamenii normali din lume se feresc.

În România, destui semidocți și nulități fac carieră cultivând, dintr-o crasă lipsă de idei, diabolizarea Rusiei și desconsiderarea Chinei – evident pe cheltuiala concetățenilor. Firește, nimeni nu pretinde că supraputerile din istorie sunt îngeri; ele au interesele și calculele lor, pe care, la rândul tău, este nevoie să le consideri. Dar rectitudinea judecății proprii este mereu indispensabilă, dacă insul se respectă cel puțin ca om.

Nepregătiții și impostorii aflați la deciziile României de azi ignoră realități certe. Nicio țară nu mai este precum acum patruzeci de ani. Nu există o teorie actualizată a sistemelor sociale și politice tocmai pentru că lumea s-a schimbat, încât simpli propagandiști fac deja pagube țărilor care îi mai cultivă. Peste toate, cum spuneam în Schimbarea lumii (Editura Academiei Române, București, 2010), lumea a intrat demult în schimbare, încât abia mințile deschise și abordările în consecință fac față la ceea ce se petrece. Ora unei renovări a viziunilor, a teoriilor și mentalităților a sosit – de renovare depinzând azi orice succes major.

Cui îi folosește, de fapt, continua falsificare a conștiinței istorice întreprinsă de către decidenții României actuale?   În definitiv, cui i-a folosit faptul că decidenți actuali ai țării nu au înțeles reluarea republicanismului democratic din tradiția Statelor Unite de către actuala administrație de la Washington DC și i-au pus calificative degradante? La ce a folosit interdicția deloc civilizată a ministerului de externe pentru ambasadorul României la Beijing de a fi prezent la evenimentele celebrate în capitala Chinei? Cui i-a folosit ruperea practică a cooperărilor cu China continentală sub ignoranți aflați la deciziile României, când cele mai importante democrații caută azi cooperarea cu China? După toate aceste aberații, cu ce costuri va trebui făcută reparația, prin plierea României la realitățile internaționale?

Posibilitățile din lume s-au diversificat incomparabil, încât abia o abordare bazată pe fapte și eliberată de dogme și clișee le poate sesiza. Spus direct, folosirea Rusiei ca sperietoare în politica actualilor decidenți ai României are la bază doar o propagandă penibilă. Cum spun istoricii germani și americani lucizi și am spus-o, la rândul meu, nu există până în clipa de față vreo probă că cineva ar vrea să atace ceva din Europa. Foarte probabil, Rusia se consolidează, sub numeroase aspecte, dar nu există indicii că și-ar cheltui energii cu ocuparea cuiva din Europa.

Schimbarea istoriei a avut loc și are loc necontenit, sub privirile noastre. Folosirea unor țări ca sperietori este ideologia unor decidenți incapabili, care nu se pot legitima altfel în fața propriilor popoare decât întreținând stări conflictuale. Intuiția lui Liviu Rebreanu rămâne mereu valabilă: în definitiv, de ce autoritățile României nu reglează pașnic, ca orice țară civilizată, relațiile cu țările din vecinătate, încât fiecare parte să nu o suspecteze pe cealaltă? Cui îi folosește jalnica propagandă a unor profitori?

Mai ales că, dacă se vrea democrație în țară, atunci trebuie asumat că democrația se face cu cooperare internațională, nu cu întreținerea ostilității, în indiferent ce direcție. Personal, reafirm ceea ce în 2012 am susținut în Parlament  (detalii în volumul Romeo Couți, România în lumea în schimbare, Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2013), anume, că este nevoie de normalizarea relațiilor cu China, Rusia, Turcia drept condiție sine qua non a democratizării, modernizării și bunei stări din România.

La decidenții României actuale, pentru care ura este trăirea principală, preocuparea de a se împroprietări  cu funcții și sacrificarea vinovată a interesului național au devenit obișnuință. Nicio țară nu a progresat în acest fel  și nicio țară europeană de azi nu întreține un asemenea climat. Cum am arătat continuu în deceniile amintite și era de așteptat, eșecul României sub actualii ei decidenți este cuprinzător.

Ce-i de făcut? Eșecul este atât de amplu încât nu dau rezultate jumătățile de măsură. Căci inși de calitate îndoielnică strânși în puterea executivă din Romania actuală, sub o falsă și imorală înțelegere a libertății, care reduce interesul public la „ce-mi revine”, fac din prostocrație și cleptocrație realități și caută vizibil să se reproducă. Probele revelatorii se înmulțesc de la o zi la alta. Iar situația este, la orice analiză, „originală”, chiar în istoria sinuoasă a țării.

Uneori, în istorie se spune că este nevoie de transformare și apoi de schimbarea garniturilor de personal. Deviza este deja naivă și nu mai dă rezultate.

Realistă este acum schimbarea democratică a celor de la deciziile României și apoi transformarea! Invers, ar continua băltirea în neajunsuri și în crizele grave de acum.

România nu se poate pune în mișcare cu „învățare la locul de muncă” în cele mai importante funcții din stat.  Amatorismul se plătește din greu într-o lume a competițiilor și provocărilor. Spus cât mai simplu, „președinția africană”, „prostocrația”, „cleptocrația” și „democrația mută” nu fac casă bună cu o „democrație curată”, cum s-a cerut pe bună dreptate la Alba Iulia în 1918. Doar cu o asemenea democrație se ajunge și în România la liman.

Două componente nu vor putea lipsi din schimbarea democratică a puterii executive fără ca România să rămână tot pe cursul crizelor. Prima este ieșirea prin meritocrație din confuzia de valori instaurată în ultimele decenii, adică aducând în rolurile de interes public personal efectiv de bună pregătire din unități competitive. A doua este convocarea imediată de alegeri anticipate, în care să concureze formațiuni ele însele primenite cu un astfel de personal.

În mod normal, în viața politică, cei care au dus o țară acolo unde a fost dusă România, pleacă! Se vede că, la noi, unii socotesc că mai este timp de pierdut, încât este nevoie de forțarea organizată a plecării.

Sursa: <ahref=”http://www.andreimarga.eu“>AndreiMarga</a

Presa europeană atac la Nicușor Dan: „Eroul de ieri al UE este azi un zero în stil MAGA”

Publicația bruxelleză Euractiv, specializată în politici europene, a publicat un text extrem de critic la adresa lui Nicușor Dan, semnat de un autor român, în care șeful statului este suspectat de orientări „ambigue”, de natură să se îndepărteze din ce în ce mai mult de linia pro-europeană, conform Mediafax.

„Cândva favoritul UE, președintele român Nicușor Dan este acum criticat de foștii aliați, care îl acuză că exploatează – și chiar orchestrează – criza politică a României, adoptând în același timp o postură din ce în ce mai naționalistă, în stil MAGA. Schimbarea marchează o inversare bruscă față de anul trecut, când Dan era perceput pe scară largă în UE drept candidatul prezidențial preferat pentru a contracara influența rusă și naționalismul de dreapta în ascensiune”, scrie Euractiv.

Publicația evocă și anularea, săptămâna trecută, a unei recepții dedicate Zilei Europei la București, invocând faptul că trebuie să se concentreze pe votul de neîncredere din 5 mai, care a răsturnat guvernul României.

Președintele și-a justificat criticile la adresa UE pe ideea că Bruxelles-ul se bazează prea mult pe „sloganuri” și că a acționat „ideologic”, neglijând industria de apărare.

De asemenea, scrie Euractiv, „Acuzația de apropierea față de MAGA este susținută de politica externă a lui Nicușor Dan: el a fost singurul șef de stat al UE prezent la Reuniunea Consiliului pentru Pace al lui Trump din februarie, în plin conflict Washington-Bruxelles”.

Potrivit surselor Euractiv, „Dan ar fi evitat atacurile directe la adresa AUR tocmai din cauza legăturilor acestui partid cu cercurile trumpiste de la Washington”.

Senatorul USR Cristian Ghinea este una dintre vocile cele mai critice citate de Euractiv. „Dan este un adevărat conservator și eurosceptic”, spune acesta, adăugând că președintele „curtează MAGA în detrimentul viitoarei noastre relații cu SUA după încheierea MAGA”.

„Președintele Nicușor Dan a fost ales pe un trend pro-UE și ca o respingere a extremei drepte, dar are o politică bizară de conciliere și ne ia pe noi, cei pro-UE, de la sine înțeleși”, a spus Ghinea pentru Euractiv.

Sursa: Mediafax

O nouă tâmpenie ieșită din mintea marelui reformator...

Cu ultima zvâcnire, Ilie Sărăcie trimite la coadă la ANAF toți actorii, toți scriitorii și toți jurnaliștii. Și pe ăia care l-au susținut și pe cei care l-au criticat. Aruncă în malaxorul birocrației inutile sute de mii de oameni, degeaba.

Ultima invenție a minții întortocheate și pline de mistere puerile a lui Bolojan este factura emisă de persoanele fizice care încasează drepturi de autor. Este un aspect important care trebuie subliniat: toate aceste persoane plăteau și până acum impozit pe venit, care era reținut la sursă. Adică, firmele care îi plăteau mai întâi vărsau bani către stat.

Singura modificare adusă de premierul-catastrofă este legată de birocrație. Acum, toată lumea trebuie să se înregistreze în veșnic nefuncționalul Spațiu Privat Virtual de la slab digitalizatul ANAF.

Înainte de catastrofa Bolojan, când un scriitor scria o carte, editura îi calcula banii, reținea 10% și îi plătea statului, apoi îi vira lui restul de bani.

După Bolojan, scriitorul trebuie să se înregistreze la ANAF, să plătească un contabil, să emită o factură printr-o aplicație plătită suplimentar, să o trimită la ANAF, apoi să fie plătit la fel ca înainte.

Nu se schimbă nimic. Se pun niște oameni pe drum. Se generează niște cheltuieli și o birocrație care este de referință pentru un premier inutil, prezentat ca un miraculos salvator.

Abia aștept ca Mircea Cărtărescu, cel veșnic nominalizat, prietenul meu Vlad Craioveanu sau partenerul civil Marius Manole să aplaude această măsură.

Vreau să-l văd pe Mîndruță că se bucură de viziunea fiscală a lui Ilie Bolojan sau pe Tudor Chirilă, revoluționarul etern, că arde de nerăbdare să se umple de hârtii inutile.

Tremur de fericire când mă gândesc la felul în care se vor înghesui în Spațiul Privat Virtual Delia Matache și Cristian Tudor Popescu, ca doi parteneri de nădejde ai regimului.

Sper să se termine repede consultările de la Cotroceni, iar noul Guvern, oricare ar fi el, să schimbe direcția catastrofală în care a fost ghidată România de acest prim-ministru aberant.

(Mihai Belu, jurnalist)

Gluma zilei - Cel mai înțelept lucru...

 

Prezenți, dar absenți

 

de Corina NEAGU

 

16 mai 2026

Există un tip de singurătate pe care nicio politică publică nu îl măsoară, nicio statistică europeană nu îl surprinde și nicio dezbatere parlamentară nu l-a numit, până acum, pe adevăratul lui nume.

Nu este singurătatea celui îmbătrânit în izolare. Nu este singurătatea refugiatului fără acte. Este singurătatea copilului care are părinți și care crește, totuși, singur.

Pe 12 mai am avut privilegiul și responsabilitatea de a vorbi despre această realitate în fața Parlamentului European de la Bruxelles, în cadrul dezbaterii despre sănătatea mintală la nivel comunitar, la invitația vicepreședintelui Parlamentului European, Nicu Ștefănuță. Ceea ce urmează nu este o transcriere a acelui discurs. Este extinderea lui, cu tot ce nu a încăput în patru minute.

I. Diagnosticul pe care l-am evitat prea mult timp

Indisponibilitatea emoțională nu este o noțiune terapeutică de nișă, este un fenomen de sănătate publică transmis intergenerațional, accelerat de migrație economică și invizibil în orice tabel Eurostat.

Știința o documentează riguros timp de decenii. Studiul ACE (Adverse Childhood Experiences), realizat de Kaiser Permanente și Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din SUA pe un eșantion de peste 17.000 de participanți, rămâne unul dintre cele mai citate studii din literatura de sănătate publică mondială (Felitti, Anda et al., 1998). Concluzia sa esențială: experiențele adverse din copilărie, inclusiv neglijarea emoțională, nu doar abuzul fizic, cresc semnificativ riscul de depresie, anxietate, tulburări de adicție și boli cardiovasculare la vârsta adultă. Traumele timpurii modifică arhitectura sistemului nervos central.

Allan Schore, de la UCLA David Geffen School of Medicine, merge și mai adânc în mecanismele neuronale: copilul al cărui univers emoțional nu este validat de un adult de referință nu învață că emoțiile sunt periculoase, învață că sunt prea mult (Schore, 2001). Această credință fundamentală, că propria viață interioară este o povară, devine scheletul invizibil al viitorului adult.

Teoria atașamentului, formulată de John Bowlby și Mary Ainsworth și confirmată ulterior de zeci de ani de cercetare la Harvard Center on the Developing Child (Shonkoff et al., 2012), adaugă o concluzie cu implicații majore de politică publică: cel mai important factor protector în sănătatea mintală a unui copil nu este absența problemelor, ci prezența unui adult. Un adult care vede, care aude, care rămâne.

Organizația Mondială a Sănătății cuantifică, în Raportul Global privind Sănătatea Mintală din 2022 (WHO, 2022), amploarea crizei: 1 din 7 adolescenți suferă de o tulburare de sănătate mintală la nivel global. Jumătate dintre tulburările mintale ale adultului debutează înainte de vârsta de 14 ani. Trei sferturi, înainte de 25 de ani. Prevenția nu mai este o opțiune morală, este o urgență de sănătate publică.

II. Contextul românesc: cifrele pe care le cunoaștem și cele pe care le ignorăm

România are, conform datelor Eurostat (2023), peste 3,4 milioane de cetățeni care trăiesc și muncesc în alte state membre ale Uniunii Europene. Suntem una dintre cele mai mari comunități de migranți intra-europeni.

Reversul acestei cifre, cel care nu apare în nicio dezbatere europeană relevantă, este că între 80.000 și 200.000 de copii au cel puțin un părinte fizic absent (UNICEF România / ANPDCA, date cumulate). Aceștia sunt copiii Europei, cum îi numim informal: crescuți în România, finanțați de banii trimiși din Vest, lipsiți de prezența fizică și, adesea, emoțională a unui părinte.

Dar absența fizică este doar jumătate din poveste. Cealaltă jumătate este părintele care rămâne. Economic epuizat. Modelat de un sistem comunist și post-comunist care a suprimat emoționalitatea ca mecanism de supraviețuire colectivă. Lipsit de resursele interioare necesare pentru a fi prezent emoțional, chiar dacă este prezent fizic. Și un sistem educațional care nu a inclus niciodată, în mod formal, un mecanism prin care un adult să întrebe un copil: „Tu cum te simți astăzi?"

Cifrele sistemului sunt la fel de dure ca realitatea pe care o reflectă:

• Mai puțin de 4% din bugetul de sănătate al României este alocat sănătății mintale, cel mai scăzut procent din Uniunea Europeană, de aproape trei ori sub media europeană (WHO European Health Information Gateway).
• În școlile din mediul rural, un consilier școlar este responsabil, acolo unde există, pentru între 800 și 1.000 de elevi. Standardul european recomandat este de 1 consilier la 250 de elevi.
• În România, în fiecare an, peste 23.000 de copii în România abandonează şcoala. Motivele sunt diverse, de la lipsurile enorme din familie până la problemele emoționale.
• România nu are o strategie națională de sănătate mintală funcțională și finanțată corespunzător, deși Strategia Europeană privind Sănătatea Mintală (Comisia Europeană, 2023) oferă cadrul normativ pentru construirea uneia.

III. Paradoxul european: libertate de mișcare, cost ascuns

Libertatea de mișcare a angajaților este una dintre cele mai mari realizări ale construcției europene. Nu o contestăm. Dar ea a produs, în statele structural vulnerabile, cu sisteme sociale subfinanțate, salarii mici și inegalități structurale, un efect pe care nu l-am calculat niciodată cu onestitate: exportul de părinți și importul de traumă în generația următoare.

Taxele plătite de românii care muncesc în Germania, Olanda sau Italia finanțează sistemele de asistență socială din Vest. Între timp, sistemul de sănătate mintală din România, care ar trebui să îngrijească de copiii lor, rămâne cel mai subfinanțat din UE.

Acesta nu este un argument împotriva mobilității, ci pentru echitate sistemică: nu poți exporta forță de muncă fără să construiești, simultan, sisteme de sprijin pentru cei rămași acasă. În absența acestui echilibru, câștigurile economice ale unui stat generator de migrație sunt risipite, cu dobândă, pe costuri medicale, judiciare și sociale în generația următoare.

Această realitate a fost numită, cu claritate academică, de James Heckman, laureat Nobel pentru Economie: fiecare euro investit în intervenția timpurie pentru copiii vulnerabili generează un randament de 7 până la 13% pe an prin reducerea costurilor în sănătate, justiție și asistență socială la vârsta adultă (Heckman, 2006).

România cheltuie invers: pe criză, nu pe prevenție, pe spitalizare, nu pe consiliere, pe reparații, nu pe fundații.

IV. Ce am cerut la Bruxelles și de ce contează fiecare dintre cele trei puncte

Discursul meu a formulat trei cereri concrete, adresate Parlamentului European și Comisiei, în contextul implementării Strategiei Europene privind Sănătatea Mintală:

1. Recunoașterea explicită a copiilor din familii transnaționale ca grup vulnerabil

Copiii cu cel puțin un părinte migrant nu se regăsesc, ca categorie distinctă, în niciun document strategic european privind sănătatea mintală. Această invizibilitate normativă înseamnă că ei nu beneficiază de programe dedicate, nu sunt monitorizați sistematic și nu generează date care să alimenteze politici. A-i numi este primul pas al oricărei intervenții coerente.

2. Un standard european minim pentru consilierea școlară - cu finanțare prin Fondul Social European Plus

Nu vorbim doar despre orientare profesională, ci despre prezență emoțională sistematică: un adult instruit, disponibil, care poate observa semnele timpurii ale suferinței și poate interveni înainte ca aceasta să devină criză. Raportul de 1:250 nu este arbitrar, este pragul sub care prezența devine posibilă. Finanțarea prin FSE+ pentru statele cu deficiențe structurale ar transforma un standard teoretic într-o realitate accesibilă.

3. Includerea competenței emoționale parentale în programele europene de sprijin pentru familii vulnerabile

Parentalitatea emoțional-responsivă nu este un lux cultural, este infrastructură de sănătate publică. Programele europene care sprijină familiile vulnerabile - prin condiționare, formare sau mentorat, pot include, fără costuri suplimentare majore, componente dedicate reglării emoționale și comunicării afective. Impactul acestei investiții se măsoară în generații, nu în trimestre.

V. Provocările reale ale implementării

Orice discurs de la o tribună parlamentară are obligația să recunoască distanța dintre intenție și implementare. Iată unde intervine dificultatea reală:

Rezistența culturală este prima barieră. În România, ca în multe state post-comuniste, manifestarea emoțiilor este asociată cu slăbiciunea, nu cu sănătatea. A-ți exprima starea emoțională este perceput, de generații întregi, ca un risc. Schimbarea acestui tipar cultural necesită intervenții nu doar în sistemul educațional, ci în familie, în media, în discursul public și politic, în comunitate.

Capacitatea instituțională este a doua. Un standard european de 1 consilier la 250 de elevi presupune, în România, formarea și angajarea a câtorva mii de profesioniști în câțiva ani. Sistemul de formare universitară nu este calibrat pentru această cerere, infrastructura financiară nu este construită.

Fragmentarea datelor este a treia provocare. Nu știm, cu precizie, câți copii sunt afectați, cu ce intensitate, în ce zone geografice. Fără un sistem de monitorizare sistematică, orice intervenție riscă să fie insuficientă sau prost direcționată.

Riscul tokenismului politic este, poate, cel mai subtil pericol. Includerea unui grup vulnerabil într-un document strategic european poate deveni un gest simbolic, complet lipsit de consecințe practice, dacă nu este însoțit de mecanisme clare de finanțare, monitorizare și raportare.

VI. Recomandări pentru decidenți, profesioniști și organizații

Dincolo de cererile adresate instituțiilor europene, există un set de acțiuni posibile la niveluri diferite:

La nivel național:

• Adoptarea unei strategii naționale de sănătate mintală cu finanțare garantată, nu opțională;
• Includerea educației emoționale ca disciplină curriculară obligatorie în ciclul primar și gimnazial;
• Crearea unui sistem național de monitorizare a copiilor cu părinți migranți, în parteneriat cu ANPDCA și unitățile școlare.

La nivel organizațional (angajatori, ONG-uri, mediul privat):

• Integrarea componentelor de sănătate mintală în pachetele de beneficii pentru angajați, cu accent pe servicii pentru copii și familii;
• Susținerea programelor de parentalitate responsivă prin finanțare corporativă directă;
• Promovarea transparenței emoționale în culturile organizaționale, ca factor de sănătate, nu de vulnerabilitate.

La nivel individual (pentru oricine lucrează cu sau pentru copii):

• Formarea continuă în comunicare emoțională și recunoașterea semnelor de suferință:
• Prezența nu perfectă, ci reală. Conversațiile mici. Întrebările simple. „Tu cum te simți astăzi?" nu costă nimic și pot schimba totul.

VII. Concluzie: prezența poate fi finanțată

Cel mai singur copil nu este cel căruia îi lipsesc resursele materiale, este cel care nu a fost niciodată cu adevărat văzut, ascultat, înțeles de un adult.

Europa poate continua să-și măsoare succesul în PIB transferat, în mobilitate a forței de muncă, în cifre de creștere economică. Sau poate începe să întrebe câți dintre copiii care au crescut în umbra acestor succese vor fi, la maturitate, adulți capabili să construiască ceva - pe ei înșiși, pe ceilalți, pe societate.

Sănătatea mintală nu este un lux, nu este un cost, ci este infrastructura oricărei alte investiții pe care intenționăm să o facem. Când spunem „infrastructură", invocăm ceva specific și tehnic: sisteme fără de care alte sisteme nu pot funcționa. Nu construiești o fabrică fără rețea electrică. Nu lansezi o aplicație fără servere. Infrastructura nu produce valoare direct vizibilă, ea condiționează producerea oricărei alte valori. Este invizibilă când funcționează și catastrofală când cedează.

Când vorbim de organizații, sănătatea mintală operează exact în acest registru. Nu este un add-on, nu este un beneficiu de wellness lipit deasupra unui pachet de compensații, nu este o recompensă pentru angajații-model. Este stratul de bază pe care se construiesc, sau se prăbușesc, toate celelalte capacități umane: atenția, judecata, creativitatea, rezistența la ambiguitate, capacitatea de a colabora, de a lua decizii în condiții de presiune, de a învăța din eșec.

A trata sănătatea mintală ca pe un lux înseamnă a o plasa în categoria bunurilor discreționare: frumos de avut, dar dispensabil în vremuri dificile. Această logică inversează cauzalitatea. Luxul este ceva la care renunți când resursele sunt limitate. Infrastructura este tocmai ceea ce nu poți abandona când resursele sunt limitate, pentru că fără ea, orice altă alocare devine ineficientă sau inutilă.

Un angajat care trăiește în anxietate cronică nu devine mai productiv dacă îi oferi un laptop mai bun sau un training de vânzări. Un manager epuizat nu ia decizii mai bune dacă îi extinzi bugetul. Investiția în instrumente, procese și oameni, fără infrastructura mintală care să le susțină, este echivalentul construirii unui drum pe nisip.

A trata sănătatea mintală drept cost înseamnă a o evalua prin logica reducerii: cât de puțin putem cheltui pentru a bifa caseta? Această abordare produce programe de Employee Assistance care nu sunt folosite, sesiuni de mindfulness post-restructurare, și webinarii de reziliență oferite exact celor cărora li s-a cerut să facă mai mult cu mai puțin.

Dar infrastructura nu se evaluează prin reducere, ci prin randamentul pe care îl condiționează. Costul unui server este nesemnificativ în raport cu valoarea aplicației pe care o susține. La fel, costul unui program real de sănătate mintală organizațională este neglijabil față de costul absenteismului, al prezentismului (prezența fizică fără capacitate cognitivă), al fluctuației de angajați și al deciziilor proaste luate de lideri suprasolicitați.

Organizația Mondială a Sănătății estimează că pentru fiecare dolar investit în tratamentul depresiei și anxietății, randamentul în productivitate recuperată este de aproximativ patru dolari. Nicio altă linie de investiție în HR nu poate prezenta un ROI de 400% cu o asemenea consistență cross-industrială.

Să urmărim concret lanțul cauzal:

• Investești în formare și dezvoltare? Învățarea necesită siguranță psihologică, disponibilitatea de a greși, de a nu ști, de a cere ajutor.
• Investești în inovare și agilitate? Creativitatea și toleranța la risc sunt funcții ale cortexului prefrontal, exact zona care este prima compromisă de stres cronic. Un creier în modul supraviețuire nu inovează. Execută. Și execuția repetitivă, în organizații care cer adaptabilitate, este o formă lentă de irelevantizare.
• Investești în leadership? Capacitatea unui lider de a fi prezent, de a regla emoțional echipa, de a lua decizii nuanțate în condiții de incertitudine, toate acestea sunt capacități care se erodează direct proporțional cu gradul de epuizare și cu nivelul de suferință mintală netratată.
• Investești în retenție și employer branding? Oamenii nu pleacă din organizații. Pleacă din medii care îi costă prea mult ca ființe umane. Și costul uman este calculat în monedă psihologică înainte de orice altă monedă.

Dacă sănătatea mintală este infrastructură, atunci întrebarea nu mai este „Cât suntem dispuși să cheltuim?", ci „Pe ce fundație construim tot ce ne propunem - pentru copiii noștri, pentru societatea noastră, pentru comunitățile noastre, pentru organizațiile noastre?"

corina@dare.com.ro