Ni se părea în
celălalt regim că am atins limitele extreme ale suferinţei umane, nu atât din
cauza lipsurilor materiale de neînchipuit pe care le-am îndurat aproape toţi
(excepţie făceau nomenclaturiştii şi învârtiţii cu rol de trepăduşi ai
regimului), cât mai ales din pricina prigoanei sistematice la care ne-a fost
supus spiritul, prin închiderea lui în cuşca strâmtă a dogmelor partidului
atotputernic.
Tot atunci vedeam cu jalea-n suflete
cum vlaga ţării este înghiţită de Molohul nesăţios al unei industrii constant
neproductivă şi cum produsele unei agriculturi tot mai ruginită şi mai
delăsătoare iau calea străinătăţii, pentru ca din sumele încasate să se poată
administra noi guri de oxigen numeroşilor muribunzi ai economiei naţionale.
Da, dar măcar pe-atunci România avea
industria şi agricultura ei, aşa obosite şi fără chef cum apăreau în realitate,
adică neplanificate ori trucate în terfeloagele partidului.
Şi mai avea mândria de-a produce mai
mult decât consuma (tocmai de aceea grosul românilor era silit să consume atât
de puţin!), după cum avea ambiţia – alimentată cu restricţii inumane şi lozinci
groteşti – de a-şi plăti datoriile externe până la ultima para. Obiectiv pe
care, cu atâtea şi atâtea jertfe, şi l-a atins, ba chiar l-a depăşit, precum
depăşite (sic!) erau toate planurile şi angajamentele fostului partid-stat.
Căci Decembriada a găsit România nu
doar cu toate datoriile externe achitate, ci şi cu creanţe de miliarde dolari…
Ceea ce, desigur, nu se întâmplă
azi. Căci după 22 de ani de democraţie originală, ceea ce înseamnă o suită de
impardonabile gafe şi eşecuri, românii s-au trezit cu întreaga economie pe
butuci şi cu o datorie externă de peste 100 miliarde euro!
Aşa că prezentul fiind dramatic şi
viitorul mai mult decât îngrijorător, zâmbetul a dispărut pentru o perioadă de
timp nedeterminată de pe feţele majorităţii românilor, cu certitudine în mai
mică măsură la milioanele de români plecaţi să trudească în străinătate,
comparativ cu tristeţea din ochi şi apatia din sufletele celor rămaşi acasă.
Evident, zâmbetele trufaşe continuă
să apară pe feţele respingătoare ale ciocoilor, pentru a le oglindi prostia
nemărginită, iar zâmbetele false continuă să se lăbărţeze pe feţele hâite ale
politicienilor, pentru a le ilustra găunoşenia. Dar aceştia nu mai fac parte
din rândul românilor…
*
Cu toate că agricultura
românească a ajuns într-o stare vrednică de plâns (80% din alimentele de pe
mesele românilor sunt cumpărate pe bani grei de la străinii de mai aproape şi
de mai departe, în timp ce milioanele noastre de hectare – pământ bun de uns pe
pîine! – sunt lăsate în paragină), tot ea este aceea care poate să-i salveze pe
români. Din următoarele două motive:
1)Orice guvern responsabil
caută să identifice avantajele absolute şi relative ale ţării sale, căci numai
prin exploatarea lor eficientă ţara are şansa de-a câştiga şi păstra segmente
semnificative pe piaţa internaţională. Lucrul
acesta devine de-a dreptul imperativ pentru un stat ca România, care – iată –
face parte dintr-o uniune politico-economică, unde specializarea este condiţia sine-qua-non a
supravieţuirii.
Ori toate avantajele
absolute cu care Creatorul a înzestrat România (relieful, clima, calitatea
solului, reţeaua hidrografică, aşezarea geografică etc.), precum şi cele
relative (tradiţiile, forţa de muncă) înclină cu autoritate înspre agricultură.
Cum nici unul din
guvernele noastre postdecembriste (şi au fost destule) n-a acordat importanţa
cuvenită acestei chestiuni vitale, concluzia se impune de la sine: Românii o duc din ce în ce mai rău întrucât
toate guvernele lor postdecembriste s-au dovedit iresponsabile până la jaful
generalizat şi ineficiente până la dezastrul total!
2)Deşi galantarele
supermagazinelor gem de produse aduse din cele mai îndepărtate colţuri ale
lumii (prune din Chile, usturoi din China, cartofi din Egipt etc.), produse
atrăgător ambalate şi lipsite de gust, şi deşi comercianţii stimulează în
continuare consumul deja ridicat la cotele risipei, totuşi, nu-i greu de
întrevăzut că în curând omenirea se va confrunta cu o gravă criză alimentară,
chiar la alimentele care în momentul de faţă (mezelurile, de pildă) sunt
într-atât de îndopate cu e-uri, încât
pe bună dreptate ele sunt evitate de consumatorii cu niscaiva cunoştinţe de
igienă alimentară.
Căci marile bazine
agricole ale lumii (cel nord-american de-a lungul fluviului Mississippi sau cel
chinez dintre fluviile Huanhe şi Iantzî) se confruntă cu probleme care pun sub
semnul întrebării însăşi posibilitatea utilizării lor peste câţiva ani:
transformarea cernoziomului în praf din pricina nenumăratelor şi minuţioaselor
lucrări agricole de fertilizare a solului (praf care apoi este împrăştiat de
vânt), respectiv lăsarea stratului de apă freatică la adâncimi tot mai mari
(sute de metri în China), fapt care face ca irigarea să fie practic imposibilă.
Se subînţelege că în
aceste condiţii toate ţările vor căuta ca prin utilizarea tuturor suprafeţelor
agricole de care dispun (chiar şi a acelora considerate nerentabile), să asigure
hrana de bază pentru cetăţenii lor. Pentru că o ştie oricine: O ţară este bine cârmuită atunci când
alimentele pot fi procurate de tot omul la preţuri acceptabile.
*
Iar România este una din
puţinele ţări ale Europei şi lumii, extrem de favorizată de Dumnezeu la acest
capitol.
Cum tot rău-i spre bine,
ceea ce la un moment dat constituie un redutabil dezavantaj (ca de pildă gradul
redus al chimizării, respectiv lăsarea terenului în paragină – „ca să se
odihnească”, spun ţăranii), printr-o politică agrară şi alimentară înţeleaptă
poate fi convertit într-un important avantaj, astfel încât România să devină cel mai important furnizor de alimente ecologice din
Uniunea Europeană!
Pentru asta este nevoie de
două măsuri energice, care cu certitudine ar contribui la stimularea
producătorilor agricoli şi la descurajarea speculei:
a)Prin birourile APIA şi prin cele agricole din cadrul primăriilor,
statul să se constituie în principalul partener al ţăranului şi
fermierului român. Adică, el să pună la dispoziţia producătorului maşini
agricole şi seminţe de cea mai bună calitate, pe care acesta să le cumpere cu
produsele realizate anual.
Alte forme de stimulare:
a1)Toate produsele pe care
producătorul (individual sau colectiv) vrea să le vândă, să fie achiziţionate
de stat la preţuri încurajatoare;
a2)Acordarea de premii
celor care realizează producţii record la cereale, fructe, carne, lapte sau
ouă;
a3)Producătorii agricoli
serioşi să primească anual, funcţie de volumul lucrărilor, o anumită cantitate
de combustibil subvenţiontă de stat;
a4)Pentru recolta
compromisă din cauza calamităţilor naturale (îngheţ, secetă prelungită,
furtuni, ploi torenţiale), producătorul să fie de îndată despăgubit de stat,
dacă nu integral, măcar într-o poporţie care să-l motiveze să-şi continue
activitatea;
b)La intrarea în pieţele alimentare să fie afişat mercurialul, iar
abaterile de la el să fie exemplar pedepsite;
c)La toate mesele din pieţele alimentare să se utilizeze numai
cântare electronice.
Nota1: Consecinţa nefericită a consumării alimentelor chimizate se
învederează în starea tot mai precară a sănătăţii românilor de la oraşe şi
sate.
Pentru că nici locuitorii
satelor (atâţia câţi au rămas) nu mai vor să calce pe urmele strămoşilor lor,
adică să-şi realizeze partea cea mai consistentă a alimentelor de bază (lapte,
carne, ouă, fructe, legume) în propria gospodărie.
Motivând că-i nerentabil
să-şi cultive până şi lotul de lângă casă, tot mai mulţi dintre ei preferă să
ia calea străinătăţii, iar cu banii agonisiţi să-şi facă aprovizionarea din
supermagazine...
De aceea, nu trebuie să ne
mire faptul că pretutindeni în oraşele României de astăzi, numărul farmaciilor
s-a înzecit în ultimele două decenii (desigur, nici localităţile rurale n-au
stat cu mâinile în sân!) şi că ele sunt permanent pline de pacienţi, ce speră
să-şi recapete sănătatea cu ajutorul unor medicamente mai degrabă perfide decât
tămăduitoare, atâta timp cât scopul industriilor farmaceutice este să realizeze
profituri din ce în ce mai mari, prin creerea unor ruinătoare dependenţe în
rândul bolnavilor.
Nota2: Teoria malthusiană, azi mai actuală ca oricând, ne
avertizează că populaţia planetei creşte în progresie geometrică, pe când
mijloacele de subzistenţă cresc doar în progresie aritmetică.
Fireşte, asta în cazul în
care an de an în circuitul agricol s-ar introduce noi terenuri prin lucrări de
îmbunătăţiri funciare, iar recoltele globale obţinute, ar fi la rândul lor în
creştere.
Însă lucrurile stau taman
pe dos: Nu numai că (în principal din cauza despăduririlor) omenirea pierde
anual zeci de milioane de teren util, dar chiar şi oraşele sunt într-o
permanentă expansiune dictată de nevoile stringente ale săracilor, respectiv de
capriciile irezistibile ale bogaţilor, fapt care duce la pierderea altor
însemnate suprafeţe de teren agricol.
De aceea, în România se impune elaborarea unui set de
legi privind dezvoltarea urbanistică pe
verticală şi conservarea cu maximă responsabilitate a potenţialului agricol de
care mai dispune.
Asta deoarece e mult mai
uşor să previi stricăciunile decât să le repari. Pobă în acest sens: Sistemele
de irigaţie din agricultura antedecembristă au fost aproape în întregime
dezafectate şi furate după Decembrie ’89 de către noii „democraţi” ai zonelor,
şi iată că ele n-au fost refăcute nici după 22 de ani. Tot aşa, pădurile,
livezile şi perdelele de protecţie din zonele expuse dezlănţuirilor naturii
(ploi torenţiale, secete prelungite, vânturi puternice, zăpezi abundente) au
fost decimate de pungaşii mari şi mici, iar locuitorii suportă zguduitoare
consecinţe de calibru înzăpezirilor din această iarnă…
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu