port cămașă de flori,
niciodată mătase funebră,
căci percep că în tine
sentimnetul ei șerpuiește,
iubirea mea susură ușor...
Ochii ca două buburuze
escaladează zorii,
Din aripile lor se deschide ziua
luminând în zeci de culori.
În piepturile mici vibrează amurgul
și visele dor...
Ploaia caldă de vară
cade ușoară ca floarea de tei,
picaturile parfumeaza de dragoste noastra
Și-n aer florile plutesc;
Printre coroanele copacilor
se scurge albastru
Cu care pictez în plumbul zilelor
fără voința mâinilor
gânduri,unul peste altul...
Merg pe argilă și las urme adânci
Alături apa sapă urmele lui.
În leagănul părului lăsat pe spate
dorul tace...
Mi-e teamă să mă opresc.
În ploaie
piruietele inimii
pun în mișcare tot ce era de piatră odată...
Tu nu știi,dar sufletul meu
Îmbibat în cerneala clipelor
întipărea scrisori de dragoste
în pielea-mi albă...
De m-ai fi sărutat când îmi era sete de noi....
Trecut-a timpul,
puzderie de stele
Mi-au acoperit trupul
Și-am rămas univers nevazut
nestiut...necitit...
Port în ochii mei o eclipsă
Dureri în care nici nu a nins
și nici n-au apărut din senin păsări
sau să răsară flori...
Visez că degetele subțiri și albe
desenează cu sangele lor alt ochi
in locul ochiului mort...
M-ai luat fără voie din cerul meu...
Ai pășit prin labirintul inimii mele,
Și respirația mi-ai atins-o cu pleoapele tale.
Eram boboc de lumină,
Acum sunt floarea nopții...
Ești singurul trandafir
Prin care imi curge sângele
Nu te ofilesti niciodată.
Și încă port mâna ta moartă în părul meu
Sperând că mangaiera ta va veni să o mai caute
o ultimă dată...
Aud bătând ceasul singurătății în pieptul meu
Îndrăgostirea,rochie furată...
E haos,dar plouă cu speranțe
Peste umerii mei....
Îndrăgostită mereu...
Andreea G.Pânzariu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu