Îndrăgostită mereu...

Îndrăgostită mereu de tine, 
 port cămașă de flori,
niciodată mătase funebră,
căci percep că în tine
sentimnetul ei șerpuiește,
iubirea mea susură ușor...


Ochii ca două buburuze 
 escaladează zorii, 
 Din aripile lor se deschide ziua 
 luminând în zeci de culori. 
 În piepturile mici vibrează amurgul 
 și visele dor... 
  
 Ploaia caldă de vară 
 cade ușoară ca floarea de tei,
 picaturile parfumeaza de dragoste noastra
 Și-n aer florile plutesc; 
 Printre coroanele copacilor 
 se scurge albastru 
 Cu care pictez în plumbul zilelor 
 fără voința mâinilor 
 gânduri,unul peste altul... 
  
 Merg pe argilă și las urme adânci 
 Alături apa sapă urmele lui. 
 În leagănul părului lăsat pe spate 
 dorul tace... 
 Mi-e teamă să mă opresc. 
 În ploaie 
 piruietele inimii 
 pun în mișcare tot ce era de piatră odată... 
  
 Tu nu știi,dar sufletul meu 
 Îmbibat în cerneala clipelor 
 întipărea scrisori de dragoste 
 în pielea-mi albă... 
 De m-ai fi sărutat când îmi era sete de noi.... 
 Trecut-a timpul,
puzderie de stele 
 Mi-au acoperit trupul 
 Și-am rămas univers nevazut
nestiut...necitit... 
  
 Port în ochii mei o eclipsă 
 Dureri în care nici nu a nins 
 și nici n-au apărut din senin păsări 
 sau să răsară flori... 
 Visez  că degetele subțiri și albe 
desenează cu sangele lor alt ochi
in locul ochiului mort... 
  
 M-ai luat fără voie din cerul meu... 
 Ai pășit prin labirintul inimii mele, 
 Și respirația mi-ai atins-o cu pleoapele tale. 
 Eram boboc de lumină, 
 Acum sunt floarea nopții... 
  
 Ești singurul trandafir 
 Prin care imi curge sângele 
 Nu te ofilesti niciodată. 
 Și încă port mâna ta moartă în părul meu 
 Sperând că mangaiera ta va veni să o mai caute 
 o ultimă dată... 
  
 Aud bătând ceasul singurătății în pieptul meu 
 Îndrăgostirea,rochie furată... 
 E haos,dar plouă cu speranțe 
 Peste umerii mei....


 Îndrăgostită mereu...

       Andreea G.Pânzariu