Din volumul Iubiri discrete

Congresul necuvintelor

De congrese-avurăm parte

înainte cu toptanul –

iară azi, cu altă soarte,

congreseşte cam tot omul...

Deci, văzând c-aşa-i fasonul,

care  demos mi se cheamă

când din kratos vine tonul

spre democraţia-mamă,

necuvintele sunară

întrunirea în congres –

în doi timpi se adunară

şi aflară ce-i de dres,

când raportul fu citit

de alesul preşedinte:

“Vrem, le spuse el stârnit,

să nu fie ca-nainte.

Altă lume să durăm,

ce nelume să se cheme

- după chipul ce-l avem –

şi-unde omul fi-va vierme!”

Când elanul se mai stinse

şi ei toţi se aşezară,

mulţumiţi că se atinse

unanimul de-altă oară,

un sfrijit luă cuvântul

- neica nimeni în congres –

şi le spuse: “Sunt cu totul

uluit de-acest demers.

Ce vreţi voi? O altă lume

să rimeze-n necuvinte?

O avem cu vechiul nume

şi cu oameni fără minte!”

Făr-a fi aplaudat,

vorbitorul a pus punctul

şi la ţanc a demonstrat

că-s neoameni în tot locul...

Veni-va zi!

Când soarele s-a stins pe cer

pentru acei ce temniţa-nfundară,

părea că-n lumea asta pier

doar netovarăşi goi pe dinafară.

Şi braţul bolşevismului-narmat

păzea-nchisori secrete cât o ţară,

ca nici un plâns tăcut şi sugrumat

să nu se furişeze înafară.

După detenţii maraton

de ani şi ani cu zeghea-n spate,

doar firile oţel-beton

se mai nutreau cu libertate

şi-n grele clipe când la “neagra”,

şi timp şi spaţiu se poci,

doar inima în piept striga:

“Veni-va zi! Veni-va zi!”

Urări de noul an

Sfârşit e anul şi îmi pare

că ne-a tratat ca pe duşmani –

deşi ni-i datoria mare,

urez un sincer “La mulţi ani”!

N-avem motive să ne-ncredem

că-n noul an n-om fi sărmani –

cu toate astea-n legi prevedem

belşug în case pe mulţi ani.

Ne-am oploşit în Europa

cu cete de milogi ţigani

şi nu ne-a deranjat sincopa

cu romi pribegi şi fără bani.

Dar cum pe lume se plăteşte

tot răul scurs din bădărani,

românilor li se acreşte

cu descendenţa din romani...

Suntem ce-am fost, ba chiar mai mult:

popor statornic de ţărani,

ce îşi doresc ca mai demult

comori în suflet şi mulţi ani.

Atâta doar că-n aste vremuri

schimbară plac-ai noşti faliţi,

încât urez printre îndemnuri:

Voi iar ţărani şi-n bani să fiţi!

Destul!

Destul ne-am chinuit şi-am plâns

când cizmele la uşi băteau,

iar groaza nefiind de-ajuns,

ai nopţii oameni scotoceau

pe sub podele

şi saltele,

cu-n animalic zel nestins.

Şi-apoi în dube azvârleau

de-a valma trupuri şi boccele

şi prea puţin se sinchiseau

c-acei baloţi sunt ei sau ele,

când îi băteau

şi-i suduiau,

căci ei cei tari destinu-ntruchipau.

Destul mai plângem şi acum,

când ţara-ntreagă-i o ruină

şi visele ni-s toate scrum,

iar pomul vieţii din grădină

s-a pricăjit

şi ofilit

în greu miros de vraişte şi fum.

Destul! v-o zicem noi cei mulţi,

vouă ce mulgeţi astă ţară –

ne-am săturat de falşii culţi,

fardaţi cu şarm pe dinafară,

dar fără jenă

alogenă,

căci sunt ciocoi cu firi de şuţi.

Balada eurociobanului

S-au lenevit ciobanii noştri

şi oile s-au boierit,

de când prin legi îi obligară

să progreseze-n oierit.

La şcoli ciobanii fură daţi,

iar oile la reciclări,

ca să priceapă ce-i vital

în biodiversificări.

Şi ce de lucruri învăţară,

fără de care stâna-i seacă:

cum oilor să le vorbească

în limbi străine câte-oleacă!

Doar astfel ei pot să probeze

că sunt ciobani continentali,

când în discuţii cu străinii

îi vor întrece pe batali...

Cu diploma de specialist

în păstorit şi alte cele,

precum e boala-ntre români

la pungăşii şi la belele,

oierului i se acreşte

cu gubă, bâtă şi cu straiţă,

să cânte-n fluier, ori să facă

mereu aceeaşi transhumanţă,

ce-i imprimată mioritic

în românescul fel de-a fi –

o milenară împăcare

cu trebuinţa de-a muri...

Aşa că eurociobanul

- sătul de-atâta poezie –

se dovedeşte om pragmatic

când doar prezentul vrea să-l ştie.

La ce i-ar folosi trecutul

cu rătăciri şi ascunzişuri?!

Azi bani de ai, le ai pe toate

şi nu-ţi dai duhul prin desişuri...

Balada parlamentarului

M-aţi condamnat la Parlament

cu votul vostru-n băşcălie

şi vă simţiţi cam ofensaţi

de lozul din democraţie.

Nu-i cazul, zic, să fiţi frustraţi

şi firul să-l crăpaţi în patru –

suntem popor folclorizat,

unde isteţu-i musai hâtru.

Ce vă rămâne de făcut

de mă-ntrebaţi, vă spun îndată:

Mult haz să faceţi de necaz,

c-atunci îi lesne viaţa toată!...

N-am datorii la nimenea,

nici angajări primejdioase,

deci liber sunt şi-ndependent

să ling caimacul de pe oase.

De fapt, e cazul să o spun

cum că-n politică-i prostie

să te declari independent

când flerul la unire-mbie.

Cu-atât mai abitir în criză,

parlamentarul e dator

să-şi demonstreze sie însuşi

că-i demn de clanul zis popor.

Adept al cumpătării sunt

şi-oi fi întreaga mea viaţă –

să nu te-nfigi la caşcaval,

e ne-ncetata mea povaţă,

ci să ciupeşti doar puţintel

sub ochiul legii somnolente,

şi nimeni nu te va lua

la întrebări prea insistente!

Faţada bine machiată

fiind un vrednic emisar,

n-am teamă că-ntr-un nou mandat

n-oi fi un bun parlamentar.

Balada boschetarului

Cum fii suntem ai sorţii oarbe

şi voia noastră-i doar părere,

din faş-am fost menit stăpân

peste speranţele mizere.

Olatul nostru-i necuprins

prin parcuri, beciuri şi canale,

unde doar lipsa preamărim

ca demni supuşi ai vrerii sale.

Avem mândria s-aparţinem

unei fraterne obşti unite,

ca-n creştinismul de-nceputuri,

în care ferm erau ţintite

supreme-nfăptuiri umane,

precum iubirea slobodă, egală,

ori preafrumosul ajutor

dat neputinţei fără fală.

Aşa şi noi ne ducem traiul

cu contribuţii voluntare

în jeg, păduchi şi toate cele

ce-s părţi din vieţile amare...

Desigur, nu-s doar bucurii

în lumea asta prost făcută,

chiar dacă-n vis suim la cer

şi-o desluşim cât e de slută.

Fiind deci viaţa curviştină

cu fericirea omului,

nu strică dacă-i pedepsită

prin sila boschetarului.

Atâta doar că în binomul

format din om şi din viaţă,

pedeapsa omului revine

când se transformă în paiaţă.

Din volumul Testimonii lirice

    Festinul Morţii

       (Dialog supratemporal)

Festinul Morţii prelungit

în silă se preface-n urmă,

încât bolnavă de urât,

ea simte dorul cum o scurmă.

Vrea să se scape de povara

vieţilor înăbuşite,

ce mii de veacuri i-au hrănit

orgoliul sorţii ne-ngrădite.

Se-ntrezăreşte făr-astâmpăr

într-un trecut nemărginit,

trăgând cu coasa brazde late

prin viul din divin ţâşnit;

retează vieţi de sus şi jos,

căci ei de nimeni nici că-i pasă –

femei, bărbaţi, copii se sting

şi locul altora îl lasă.

Înfofolită-n neştiutul

cu iz  de haos şi nefire,

aleargă Moartea-n lung şi lat

mânând a răului oştire,

ca jalea să nu ostoiască

în astă lume-a suferinţii,

unde neviu-n viu se schimbă

prin legi ce-s peste rangul minţii.

*

Din ziua când fu răstignit

Acela care-avu ca vină

că oamenii i-a îndrăgit

mai mult ca viaţa Lui divină,

chiar Moartea se simţi lezată

- în nesimţirea-i infinită –

de-a rabinilor îndârjire.

“Ce crimă rece, calculată”,

îşi spuse ea cu indignare,

gândindu-se cu nostalgie

la Cela care-ntâia oară

făcut-a morţii să învie.

“Sunt terminată şi-s pe ducă

când vrerea mea e afectată:

ba morţi sustraşi şi înviaţi,

ba răstigniţi şi fără pată.

Te rog, de-aceea, bun Părinte,

să mă dezlegi de ce-s legată,

iar sarcinile mele ia-le

cu nemurirea deodată.

Nu munţi de vreme mă apasă,

ştiut fiind că-s peste timpuri,

căci tatăl meu se cheamă haos,

iar mama-i noaptea din adâncuri.

Mă obosesc peste măsură

aceşti tirani şi asasini,

ce teatru joacă-ntreaga viaţă

cu perfidie de haini.

Se laudă că-s democraţi

şi binele îl au ca ţintă,

dar sunt hapsâni şi inumani

şi se mândresc că ştiu să mintă.

E drept, o fac politicos

şi fără urmă de regrete,

cum numai nişte inşi şcoliţi

pun adevărul la perete.

Bolnav e omul şi din el

s-a molipsit toată suflarea,

încât pământu-i strâns ca-n cleşte

de plaga zisă poluarea.

Cum omu-i condamnat să piară

dintr-un exces de-nfumurare,

consider că mă pot retrage,

ca să sfârşeşti a Ta lucrare...”

Răspunse Tatăl de îndată:

“Nu ştii nici tu, nici nimeni altul

când va suna ceasul din urmă!

O ştiu doar Eu, căci Eu sunt Totul...

Nu-i cazul sfaturi să Îmi dai,

cum planul să Mi-l schimb din mers;

ce-am stabilit aşa rămâne

şi nu admit nici un demers.

Sunt Cel ce sunt din veac în veac

şi-aşa voi fi cât Eu voi vrea!

N-am zămislit ca să distrug,

ci doar să curăţ partea rea.

Iar tu să-ţi vezi de rostul tău

până-n minutul de pe urmă,

când va dispare tot ce-i rău

şi când puterea ţi se curmă...”

        Interpelare

Doamne,

de la aleşi am învăţat

cum poţi primi răspunsuri clare

doar prin interpelare.

E drept că ele nu ajută

o viaţă-atâta de coruptă

încât apare ca sucită,

dar orişicât avem dovada

că plugul şi-a pornit lucrarea

în minţi, deprinderi şi-obiceiuri,

să are democratic ţara

cu zelul din agricultură,

unde ţăranii reciclaţi

muncesc cu spor la-nfulecat

de când au document la mână

că sunt şomeri calificaţi.

*

Te-ntreb atunci ceresc Părinte,

cum l-ai făcut pe om de-i şui

şi unde este mintea lui

când rosturile şi le uită

împins de forţa egoismului?

C-o mână doar ai dăruit,

altfel cum naiba se explică

că omul pare-un zăpăcit:

ba şoricel flămând de taine

dosite-n scrinul vrerii Tale,

ba frunză smulsă de păcate

din pomul vieţii fără moarte,

ce de furtuni e-nvârtejită

şi-apoi în tină azvârlită...

   Crăiasa zăpezilor

      Mai alb ca neaua şi lumina

e al crăiesei trup divin,

înveşmântat în văluri dalbe

şi-n toate aducând a crin.

Miros de crini ea răspândeşte

la fiecare gest regal –

zeiţă e, dar şi femeie

cu părul lung şi-obrazul pal.

Stă singură-n al ei palat

durat din gheaţă şi din nea

şi un suspin i se strecoară

din pieptul palpitând abea...

De gheaţă fu până mai ieri,

când la hotarul dinspre sud

văzu sărind din floare-n floare

zeul Amor gingaş şi nud.

De-atunci îl vede şi-l tot vede

cum tumbe face-n văi şi lunci,

iar inima i-a prins a bate

mai altfel ca şi pân-atunci.

Un dor de soare o cuprinde,

dor de verdeaţă şi căldură,

de dragoste mistuitoare

cu-aromă dulce de-aventură,

încât scârbită ea se simte

de tron şi-a sa împărăţie;

ar vrea ca totu-n schimb să dea

numai iubita lui să fie.

Dar cum să schimbi ce ţi-i sortit

de Cel ce-n mâna Lui închide

destine şi atâtea morţi

ba exemplare, ba mai hâde?!

De-aceea stă îndurerată

gândindu-se că nemurirea

o fi ea bună-n linii mari,

dar are şi o parte rea:

Când nemuriţii nu au voie

să facă ce fac muritorii,

e semn că-n veşnicii e-o hibă

cu piesa şi cu toţi actorii!

 Părul tău

    Noptos

şi greu de-mbătător miros,

părul tău

- o, preafrumoaso -

e puntea aruncată

de oarba întâmplare

peste torenţii sorţii mele,

pe care se duc

şi se tot duc

speranţele iubirii nepereche,

strânsă ca-ntr-un cleşte

de dor şi disperare.

    Glasul clopotelor

                                                                În fiecare zi-i orgie

de voci iscate în aramă –

e-a clopotelor tânguire

după eternul ce pe om îl cheamă.

Şi glasul clopotelor Parce

peste oraş aleanul şi-l presară,

ca omului să-i dea de ştire

că viului sortit îi e să piară.

Apoi coloana vocilor unite

se-nalţă ajungând la cer,

ca-n sus să ducă doruri multe

şi-n jos s-aducă blândul ler.

    Noul an

        Din trupul timpului desprins

şi din al său avan capriciu,

intrat-a-n lume noul an

spre-al omului firesc supliciu.

N-avem motive să-l dorim

ori să-l cinstim ca pe-un amic –

aidoma-i cu fraţii lui

ce văd în om doar un nimic.

Dar ne-amăgim să tot sperăm

că noul an va fi altfel,

 când megaplanuri zămislim

şi când ne cramponăm de el.

Românii-n speţă au talent

să se-amăgească-n fel de fel

prin cincinale şi-anuale

durate c-un politic ţel.

Atâta doar că timpul râde

de-ale politicului mofturi,

văzând în ele nostimada

cu broasca şi-ale ei avânturi,

ce pusu-s-a să bea la apă

până cât leul va ajunge,

dar a crăpat mai înainte

ca brotăceii s-o alunge.

    Balada disperaţilor

     Ni se părea în comunism

că rău mai mare-i peste poate –

azi, după douăzeci de ani,

speranţele ni-s toate moarte.

Visam după Decembriadă

la lapte îndulcit cu miere

şi prea puţin ne sinchiseam

că bunăstarea-i doar părere

atâta timp cât suntem aşi

doar la consum şi la şutit.

“Nu pregetaţi”, ne îndemnau

aleşii ce ni i-am dorit:

“Luaţi – c-al vostru este totul –

să nu mai ştiţi ce e nevoia,

căci voi trudit-aţi zi şi noapte

înfulecând salam cu soia...”

Iar oamenii i-au ascultat,

şi-aşa dezastrul s-a pornit

în codrii, fabrici, ceapeuri,

până ce ţara-a sărăcit.

Atunci din hău au apărut

miliardari de mucava,

cu ifose de buni români

şi aere că-s cineva

în aste vremuri de restrişte

pentru sărmana noastră ţară,

când toţi străinii s-au unit

ca să ne facă de ocară,

că România-ar fi codaşă

în Europa unitară,

când patrioţii ştiu prea bine

c-om fi ce fost-am altăoară.

Tocmai de-aceea guvernanţii

- fideli în ţelul lor ratat

şi-ostili la ce-şi doresc şi alţii –

doar datorii au contractat.

Şi-acum când ţara stă să moară,

tot nevoiaşul e silit

prin legi, decrete şi-alte acte

să-şi dea obolul pricăjit

spre-a statului înzdrăvenire,

după ce alţii mii şi mii

continuă să-i sugă vlaga

cu lăcomie de harpii.

Nu-i greu să iei de la săraci

când şeful statului susţine

că legile-s de hoţi făcute

pentru fârtaţi şi al lor bine.

Cu-asemenea mentalităţi

şi practici vechi, fanariote,

ajuns-a România azi

fără pingele la ciubote.

La ce i-ar folosi de fapt

ţinuta mândră şi prosperă,

când ea ţinteşte să ajungă

o demnă ţară bananieră?

      Fatalismul românesc

        Nimic din ce-a fost altădată

motiv de stimă şi mândrie

nu-nseamnă astăzi la români

mai mult de-o jalnică trufie

pentru pretinşii patrioţi

cu sentimente ipocrite,

ce românismul şi-l clamează

când vreri de clan sunt urmărite.

Deşi-s în spirit cerşetori

şi braţele li-s cetluite

când vine vorba de popor

şi-a sale vise zdrenţuite,

ei se arată generoşi

în vorbe şi promisiuni,

ba şi-n pomeni electorale

cu izul greu de stricăciuni.

După ce-aleşii s-au văzut

cu sacii-n carul guvernării,

din spusa lor rămâne-n urmă

doar semnul tipic al mirării:

“Cum, Doamne”, -şi spun alegătorii,

“de ne-am lăsat din nou prostiţi,

când ştim prea bine că-s totuna

şi-n furtişaguri sunt uniţi?!

Decât cu-asemeni democraţi

ce promovează lichelismul,

mai bine fără de aleşi,

c-atunci reducem fatalismul...”

     Bătuta pe loc

        Nu-ncape nici o îndoială

că-n România-s transformări

de când românii s-au văzut

în NATO unşi ca plătitori

şi-n Europa manglitori:

Alta-i mâncarea şi maşina

- bogate-n euri şi dichisuri –

aşa cum ferm ni se impune

prin comisari şi în înscrisuri;

şi casele-s schimbate azi

de când românii voiajează –

copiii vor doar internet,

maşini de lux şi şcoală niet,

în vreme ce părinţii lor

ba trag în jug, ba divorţează...

Dar au rămas bătute-n cuie

năravurile-n gropi dosite,

cu cerşetori printre gunoaie

şi cu dezbateri prelungite

despre politici fel de fel,

încât bătuta tot pe loc

rămâne-al nostru vajnic ţel.

   Hora dezbinării

      Înţelepciunea românească

în ziceri este încrustată,

precum aceea-n care omul

constată că-i e capra moartă,

şi-atunci condus de bunătate

şi de-o iubire creştinească,

înalţă rugi ca şi vecinul

cu capra lui să păgubească.

Aşa fiind mentalitatea,

nu-i de mirare că românii

din ţară şi din diasporă

se au precum se au duşmanii.

Cum dezbinarea-i la tot pasul

şi consecinţa evidentă

chiar când ei pacea o doresc

şi a unirii horă cântă,

ca la recenta sărbătoare

din dulcii Iaşi şi din Focşani

unde românii se-njurară

aidoma unor ţigani,

nu ne rămâne decât ruga

de-a dobândi o altă karmă,

în care toţi să folosim

mintea românului din urmă.

    Schimbarea la faţă

      De când intrat-a-n Uniune

schimbatu-s-a la faţă România

cu mii de europlăcuţe

în coadă-i atârnate,

prin care

- ne-o demonstrează creditorii -

avem tot dreptul democratic

acordat cobailor

cu vechi state de serviciu

să ne spânzurăm

sau să ne schimbăm

până la deplina uitare

a ceea ce-i o profanare

pentru istoria neamului,

dar cu toţii să-nvăţăm

şi-n veci să nu uităm

c-a soarelui cărare

de la Apus răsare

deasupra ţestelor plecate,

ce sabia le taie

din palme cât ai bate.