Congresul
necuvintelor
De
congrese-avurăm parte
înainte cu toptanul –
iară azi, cu altă soarte,
congreseşte cam tot omul...
Deci, văzând c-aşa-i fasonul,
care demos mi se cheamă
când din kratos
vine tonul
spre democraţia-mamă,
necuvintele sunară
întrunirea în congres –
în doi timpi se adunară
şi aflară ce-i de dres,
când raportul fu citit
de alesul preşedinte:
“Vrem, le spuse el stârnit,
să nu fie ca-nainte.
Altă lume să durăm,
ce nelume să se cheme
- după chipul ce-l avem –
şi-unde omul fi-va vierme!”
Când elanul se mai stinse
şi ei toţi se aşezară,
mulţumiţi că se atinse
unanimul de-altă oară,
un sfrijit luă cuvântul
- neica nimeni în congres –
şi le spuse: “Sunt cu totul
uluit de-acest demers.
Ce vreţi voi? O altă lume
să rimeze-n necuvinte?
O avem cu vechiul nume
şi cu oameni fără minte!”
Făr-a fi aplaudat,
vorbitorul a pus punctul
şi la ţanc a demonstrat
că-s neoameni în tot locul...
Veni-va zi!
Când soarele s-a
stins pe cer
pentru acei ce temniţa-nfundară,
părea că-n lumea asta pier
doar netovarăşi goi pe dinafară.
Şi braţul bolşevismului-narmat
păzea-nchisori secrete cât o ţară,
ca nici un plâns tăcut şi sugrumat
să nu se furişeze înafară.
După detenţii maraton
de ani şi ani cu zeghea-n spate,
doar firile oţel-beton
se mai nutreau cu libertate
şi-n grele clipe când la “neagra”,
şi timp şi spaţiu se poci,
doar inima în piept striga:
“Veni-va zi! Veni-va zi!”
Urări de noul an
Sfârşit e anul
şi îmi pare
că ne-a tratat ca pe duşmani –
deşi ni-i datoria mare,
urez un sincer “La mulţi ani”!
N-avem motive să ne-ncredem
că-n noul an n-om fi sărmani –
cu toate astea-n legi prevedem
belşug în case pe mulţi ani.
Ne-am oploşit în Europa
cu cete de milogi ţigani
şi nu ne-a deranjat sincopa
cu romi pribegi şi fără bani.
Dar cum pe lume se plăteşte
tot răul scurs din bădărani,
românilor li se acreşte
cu descendenţa din romani...
Suntem ce-am fost, ba chiar mai mult:
popor statornic de ţărani,
ce îşi doresc ca mai demult
comori în suflet şi mulţi ani.
Atâta doar că-n aste vremuri
schimbară plac-ai noşti faliţi,
încât urez printre îndemnuri:
Voi iar ţărani şi-n bani să fiţi!
Destul!
Destul ne-am
chinuit şi-am plâns
când cizmele la uşi băteau,
iar groaza nefiind de-ajuns,
ai nopţii oameni scotoceau
pe sub podele
şi saltele,
cu-n animalic zel nestins.
Şi-apoi în dube azvârleau
de-a valma trupuri şi boccele
şi prea puţin se sinchiseau
c-acei baloţi sunt ei sau ele,
când îi băteau
şi-i suduiau,
căci ei cei tari destinu-ntruchipau.
Destul mai plângem şi acum,
când ţara-ntreagă-i o ruină
şi visele ni-s toate scrum,
iar pomul vieţii din grădină
s-a pricăjit
şi ofilit
în greu miros de vraişte şi fum.
Destul! v-o zicem noi cei mulţi,
vouă ce mulgeţi astă ţară –
ne-am săturat de falşii culţi,
fardaţi cu şarm pe dinafară,
dar fără jenă
alogenă,
căci sunt ciocoi cu firi de şuţi.
Balada
eurociobanului
S-au lenevit
ciobanii noştri
şi oile s-au boierit,
de când prin legi îi obligară
să progreseze-n oierit.
La şcoli ciobanii fură daţi,
iar oile la reciclări,
ca să priceapă ce-i vital
în biodiversificări.
Şi ce de lucruri învăţară,
fără de care stâna-i seacă:
cum oilor să le vorbească
în limbi străine câte-oleacă!
Doar astfel ei pot să probeze
că sunt ciobani continentali,
când în discuţii cu străinii
îi vor întrece pe batali...
Cu diploma de specialist
în păstorit şi alte cele,
precum e boala-ntre români
la pungăşii şi la belele,
oierului i se acreşte
cu gubă, bâtă şi cu straiţă,
să cânte-n fluier, ori să facă
mereu aceeaşi transhumanţă,
ce-i imprimată mioritic
în românescul fel de-a fi –
o milenară împăcare
cu trebuinţa de-a muri...
Aşa că eurociobanul
- sătul de-atâta poezie –
se dovedeşte om pragmatic
când doar prezentul vrea să-l ştie.
La ce i-ar folosi trecutul
cu rătăciri şi ascunzişuri?!
Azi bani de ai, le ai pe toate
şi nu-ţi dai duhul prin desişuri...
Balada
parlamentarului
M-aţi condamnat
la Parlament
cu votul vostru-n băşcălie
şi vă simţiţi cam ofensaţi
de lozul din democraţie.
Nu-i cazul, zic, să fiţi frustraţi
şi firul să-l crăpaţi în patru –
suntem popor folclorizat,
unde isteţu-i musai hâtru.
Ce vă rămâne de făcut
de mă-ntrebaţi, vă spun îndată:
Mult haz să faceţi de necaz,
c-atunci îi lesne viaţa toată!...
N-am datorii la nimenea,
nici angajări primejdioase,
deci liber sunt şi-ndependent
să ling caimacul de pe oase.
De fapt, e cazul să o spun
cum că-n politică-i prostie
să te declari independent
când flerul la unire-mbie.
Cu-atât mai abitir în criză,
parlamentarul e dator
să-şi demonstreze sie însuşi
că-i demn de clanul zis popor.
Adept al cumpătării sunt
şi-oi fi întreaga mea viaţă –
să nu te-nfigi la caşcaval,
e ne-ncetata mea povaţă,
ci să ciupeşti doar puţintel
sub ochiul legii somnolente,
şi nimeni nu te va lua
la întrebări prea insistente!
Faţada bine machiată
fiind un vrednic emisar,
n-am teamă că-ntr-un nou mandat
n-oi fi un bun parlamentar.
Balada boschetarului
Cum fii suntem ai sorţii oarbe
şi voia noastră-i doar părere,
din faş-am fost menit stăpân
peste speranţele mizere.
Olatul nostru-i necuprins
prin parcuri, beciuri şi canale,
unde doar lipsa preamărim
ca demni supuşi ai vrerii sale.
Avem mândria s-aparţinem
unei fraterne obşti unite,
ca-n creştinismul de-nceputuri,
în care ferm erau ţintite
supreme-nfăptuiri umane,
precum iubirea slobodă, egală,
ori preafrumosul ajutor
dat neputinţei fără fală.
Aşa şi noi ne ducem traiul
cu contribuţii voluntare
în jeg, păduchi şi toate cele
ce-s părţi din vieţile amare...
Desigur, nu-s doar bucurii
în lumea asta prost făcută,
chiar dacă-n vis suim la cer
şi-o desluşim cât e de slută.
Fiind deci viaţa curviştină
cu fericirea omului,
nu strică dacă-i pedepsită
prin sila boschetarului.
Atâta doar că în binomul
format din om şi din viaţă,
pedeapsa omului revine
când se transformă în paiaţă.
Din volumul Testimonii lirice
Festinul Morţii
(Dialog supratemporal)
Festinul Morţii prelungit
în silă se preface-n urmă,
încât bolnavă de urât,
ea simte dorul cum o scurmă.
Vrea să se scape de povara
vieţilor înăbuşite,
ce mii de veacuri i-au hrănit
orgoliul sorţii ne-ngrădite.
Se-ntrezăreşte făr-astâmpăr
într-un trecut nemărginit,
trăgând cu coasa brazde late
prin viul din divin ţâşnit;
retează vieţi de sus şi jos,
căci ei de nimeni nici că-i pasă –
femei, bărbaţi, copii se sting
şi locul altora îl lasă.
Înfofolită-n neştiutul
cu iz de haos şi nefire,
aleargă Moartea-n lung şi lat
mânând a răului oştire,
ca jalea să nu ostoiască
în astă lume-a suferinţii,
unde neviu-n viu se schimbă
prin legi ce-s peste rangul minţii.
*
Din
ziua când fu răstignit
Acela
care-avu ca vină
că
oamenii i-a îndrăgit
mai
mult ca viaţa Lui divină,
chiar
Moartea se simţi lezată
- în
nesimţirea-i infinită –
de-a
rabinilor îndârjire.
“Ce
crimă rece, calculată”,
îşi
spuse ea cu indignare,
gândindu-se
cu nostalgie
la Cela
care-ntâia oară
făcut-a
morţii să învie.
“Sunt
terminată şi-s pe ducă
când
vrerea mea e afectată:
ba
morţi sustraşi şi înviaţi,
ba
răstigniţi şi fără pată.
Te rog,
de-aceea, bun Părinte,
să mă
dezlegi de ce-s legată,
iar
sarcinile mele ia-le
cu
nemurirea deodată.
Nu munţi
de vreme mă apasă,
ştiut
fiind că-s peste timpuri,
căci
tatăl meu se cheamă haos,
iar
mama-i noaptea din adâncuri.
Mă
obosesc peste măsură
aceşti
tirani şi asasini,
ce
teatru joacă-ntreaga viaţă
cu
perfidie de haini.
Se
laudă că-s democraţi
şi
binele îl au ca ţintă,
dar
sunt hapsâni şi inumani
şi se
mândresc că ştiu să mintă.
E
drept, o fac politicos
şi fără
urmă de regrete,
cum
numai nişte inşi şcoliţi
pun
adevărul la perete.
Bolnav
e omul şi din el
s-a
molipsit toată suflarea,
încât
pământu-i strâns ca-n cleşte
de
plaga zisă poluarea.
Cum
omu-i condamnat să piară
dintr-un
exces de-nfumurare,
consider
că mă pot retrage,
ca să
sfârşeşti a Ta lucrare...”
Răspunse
Tatăl de îndată:
“Nu
ştii nici tu, nici nimeni altul
când va
suna ceasul din urmă!
O ştiu
doar Eu, căci Eu sunt Totul...
Nu-i
cazul sfaturi să Îmi dai,
cum
planul să Mi-l schimb din mers;
ce-am
stabilit aşa rămâne
şi nu
admit nici un demers.
Sunt
Cel ce sunt din veac în veac
şi-aşa
voi fi cât Eu voi vrea!
N-am
zămislit ca să distrug,
ci doar
să curăţ partea rea.
Iar tu
să-ţi vezi de rostul tău
până-n
minutul de pe urmă,
când va
dispare tot ce-i rău
şi când
puterea ţi se curmă...”
Interpelare
Doamne,
de la aleşi am învăţat
cum poţi primi răspunsuri clare
doar prin interpelare.
E drept că ele nu ajută
o viaţă-atâta de coruptă
încât apare ca sucită,
dar orişicât avem dovada
că plugul şi-a pornit lucrarea
în minţi, deprinderi şi-obiceiuri,
să are democratic ţara
cu zelul din agricultură,
unde ţăranii reciclaţi
muncesc cu spor la-nfulecat
de când au document la mână
că sunt şomeri calificaţi.
*
Te-ntreb
atunci ceresc Părinte,
cum
l-ai făcut pe om de-i şui
şi unde
este mintea lui
când
rosturile şi le uită
împins
de forţa egoismului?
C-o
mână doar ai dăruit,
altfel
cum naiba se explică
că omul
pare-un zăpăcit:
ba
şoricel flămând de taine
dosite-n
scrinul vrerii Tale,
ba
frunză smulsă de păcate
din
pomul vieţii fără moarte,
ce de
furtuni e-nvârtejită
şi-apoi
în tină azvârlită...
Crăiasa zăpezilor
Mai alb ca neaua şi lumina
e al
crăiesei trup divin,
înveşmântat
în văluri dalbe
şi-n
toate aducând a crin.
Miros
de crini ea răspândeşte
la
fiecare gest regal –
zeiţă
e, dar şi femeie
cu
părul lung şi-obrazul pal.
Stă
singură-n al ei palat
durat
din gheaţă şi din nea
şi un
suspin i se strecoară
din
pieptul palpitând abea...
De
gheaţă fu până mai ieri,
când la
hotarul dinspre sud
văzu
sărind din floare-n floare
zeul
Amor gingaş şi nud.
De-atunci
îl vede şi-l tot vede
cum
tumbe face-n văi şi lunci,
iar
inima i-a prins a bate
mai
altfel ca şi pân-atunci.
Un dor
de soare o cuprinde,
dor de
verdeaţă şi căldură,
de
dragoste mistuitoare
cu-aromă
dulce de-aventură,
încât
scârbită ea se simte
de tron
şi-a sa împărăţie;
ar vrea
ca totu-n schimb să dea
numai
iubita lui să fie.
Dar cum
să schimbi ce ţi-i sortit
de Cel
ce-n mâna Lui închide
destine
şi atâtea morţi
ba
exemplare, ba mai hâde?!
De-aceea
stă îndurerată
gândindu-se
că nemurirea
o fi ea
bună-n linii mari,
dar are
şi o parte rea:
Când
nemuriţii nu au voie
să facă
ce fac muritorii,
e semn
că-n veşnicii e-o hibă
cu
piesa şi cu toţi actorii!
Părul tău
Noptos
şi greu
de-mbătător miros,
părul
tău
- o,
preafrumoaso -
e puntea aruncată
de oarba întâmplare
peste torenţii sorţii mele,
pe care se duc
şi se tot duc
speranţele iubirii nepereche,
strânsă ca-ntr-un cleşte
de dor şi disperare.
Glasul clopotelor
În fiecare zi-i orgie
de voci
iscate în aramă –
e-a
clopotelor tânguire
după
eternul ce pe om îl cheamă.
Şi
glasul clopotelor Parce
peste
oraş aleanul şi-l presară,
ca
omului să-i dea de ştire
că
viului sortit îi e să piară.
Apoi
coloana vocilor unite
se-nalţă
ajungând la cer,
ca-n
sus să ducă doruri multe
şi-n
jos s-aducă blândul ler.
Noul an
Din
trupul timpului desprins
şi din al său avan capriciu,
intrat-a-n lume noul an
spre-al omului firesc supliciu.
N-avem motive să-l dorim
ori să-l cinstim ca pe-un amic –
aidoma-i cu fraţii lui
ce văd în om doar un nimic.
Dar ne-amăgim să tot sperăm
că noul an va fi altfel,
când megaplanuri zămislim
şi când ne cramponăm de el.
Românii-n speţă au talent
să se-amăgească-n fel de fel
prin cincinale şi-anuale
durate c-un politic ţel.
Atâta doar că timpul râde
de-ale politicului mofturi,
văzând în ele nostimada
cu broasca şi-ale ei avânturi,
ce pusu-s-a să bea la apă
până cât leul va ajunge,
dar a crăpat mai înainte
ca brotăceii s-o alunge.
Balada
disperaţilor
Ni se
părea în comunism
că rău
mai mare-i peste poate –
azi,
după douăzeci de ani,
speranţele
ni-s toate moarte.
Visam
după Decembriadă
la
lapte îndulcit cu miere
şi prea
puţin ne sinchiseam
că
bunăstarea-i doar părere
atâta
timp cât suntem aşi
doar la
consum şi la şutit.
“Nu
pregetaţi”, ne îndemnau
aleşii
ce ni i-am dorit:
“Luaţi
– c-al vostru este totul –
să nu
mai ştiţi ce e nevoia,
căci
voi trudit-aţi zi şi noapte
înfulecând
salam cu soia...”
Iar
oamenii i-au ascultat,
şi-aşa
dezastrul s-a pornit
în
codrii, fabrici, ceapeuri,
până ce
ţara-a sărăcit.
Atunci
din hău au apărut
miliardari
de mucava,
cu
ifose de buni români
şi aere
că-s cineva
în aste
vremuri de restrişte
pentru
sărmana noastră ţară,
când
toţi străinii s-au unit
ca să
ne facă de ocară,
că
România-ar fi codaşă
în
Europa unitară,
când
patrioţii ştiu prea bine
c-om fi
ce fost-am altăoară.
Tocmai
de-aceea guvernanţii
-
fideli în ţelul lor ratat
şi-ostili
la ce-şi doresc şi alţii –
doar
datorii au contractat.
Şi-acum
când ţara stă să moară,
tot
nevoiaşul e silit
prin
legi, decrete şi-alte acte
să-şi
dea obolul pricăjit
spre-a
statului înzdrăvenire,
după ce
alţii mii şi mii
continuă
să-i sugă vlaga
cu
lăcomie de harpii.
Nu-i
greu să iei de la săraci
când
şeful statului susţine
că
legile-s de hoţi făcute
pentru
fârtaţi şi al lor bine.
Cu-asemenea
mentalităţi
şi practici
vechi, fanariote,
ajuns-a
România azi
fără
pingele la ciubote.
La ce
i-ar folosi de fapt
ţinuta
mândră şi prosperă,
când ea
ţinteşte să ajungă
o demnă
ţară bananieră?
Fatalismul românesc
Nimic
din ce-a fost altădată
motiv
de stimă şi mândrie
nu-nseamnă
astăzi la români
mai
mult de-o jalnică trufie
pentru
pretinşii patrioţi
cu
sentimente ipocrite,
ce
românismul şi-l clamează
când
vreri de clan sunt urmărite.
Deşi-s
în spirit cerşetori
şi
braţele li-s cetluite
când
vine vorba de popor
şi-a
sale vise zdrenţuite,
ei se
arată generoşi
în
vorbe şi promisiuni,
ba şi-n
pomeni electorale
cu izul
greu de stricăciuni.
După
ce-aleşii s-au văzut
cu
sacii-n carul guvernării,
din
spusa lor rămâne-n urmă
doar
semnul tipic al mirării:
“Cum, Doamne”,
-şi spun alegătorii,
“de
ne-am lăsat din nou prostiţi,
când
ştim prea bine că-s totuna
şi-n
furtişaguri sunt uniţi?!
Decât
cu-asemeni democraţi
ce
promovează lichelismul,
mai
bine fără de aleşi,
c-atunci
reducem fatalismul...”
Bătuta
pe loc
Nu-ncape
nici o îndoială
că-n
România-s transformări
de când
românii s-au văzut
în NATO
unşi ca plătitori
şi-n
Europa manglitori:
Alta-i
mâncarea şi maşina
-
bogate-n euri şi dichisuri –
aşa cum
ferm ni se impune
prin
comisari şi în înscrisuri;
şi
casele-s schimbate azi
de când
românii voiajează –
copiii
vor doar internet,
maşini
de lux şi şcoală niet,
în
vreme ce părinţii lor
ba trag
în jug, ba divorţează...
Dar au
rămas bătute-n cuie
năravurile-n
gropi dosite,
cu
cerşetori printre gunoaie
şi cu
dezbateri prelungite
despre
politici fel de fel,
încât
bătuta tot pe loc
rămâne-al
nostru vajnic ţel.
Hora
dezbinării
Înţelepciunea
românească
în
ziceri este încrustată,
precum aceea-n care omul
constată că-i e capra moartă,
şi-atunci condus de bunătate
şi de-o iubire creştinească,
înalţă rugi ca şi vecinul
cu capra lui să păgubească.
Aşa fiind mentalitatea,
nu-i de mirare că românii
din ţară şi din diasporă
se au precum se au duşmanii.
Cum dezbinarea-i la tot pasul
şi consecinţa evidentă
chiar când ei pacea o doresc
şi a unirii horă cântă,
ca la recenta sărbătoare
din dulcii Iaşi şi din Focşani
unde românii se-njurară
aidoma unor ţigani,
nu ne rămâne decât ruga
de-a dobândi o altă karmă,
în care toţi să folosim
mintea românului din urmă.
Schimbarea
la faţă
De când
intrat-a-n Uniune
schimbatu-s-a la faţă România
cu mii de europlăcuţe
în coadă-i atârnate,
prin care
- ne-o demonstrează creditorii -
avem tot dreptul
democratic
acordat cobailor
cu vechi state de serviciu
să ne spânzurăm
sau să ne schimbăm
până la deplina uitare
a ceea ce-i o profanare
pentru istoria neamului,
dar cu toţii să-nvăţăm
şi-n veci să nu uităm
c-a soarelui cărare
de la Apus răsare
deasupra ţestelor plecate,
ce sabia le taie
din palme cât ai bate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu