PRIVIND O POZĂ - CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

Dacă-l privesc cu sufletul curat,

 E mai frumos acela ce-i pozat.

Privind o poză, mi-am găsit lumina,

Ca o cărare către tot ce-i sfânt,

Atâta de frumoasă, eu port vina,

Că m-am născut din drag, nu din pământ.

E ca şi când nu mă mai ştie viaţa,

Mi-a mai rămas destulul să privesc,

Dar asta e ! Icoană îţi e faţa

Şi mă închin şi nu înnebunesc.

Păcat, e o cărare ce nu merge

Împinsă către paşii tăi curaţi,

De-aceea iubesc iarna, că ne şterge

Atâtea urme către noi călcaţi.

Şi uit şi vreau să uit a ta privire,

Noi de noroc nu am fost încercaţi,

Păstrează tu din toate o iubire,

Eu mai rămân cu îngeri împăcaţi.

Se vor trudi cândva să înţeleagă

De ce e tristă viaţa unui om :

Pentru că sentimente când se leagă

Nu-s expozeu de frunze într-un pom.

Dar doare sufletul ca lumânarea

Care e pusă-n tortul unor ani,

Mi-e viaţa asta ca şi amânarea

Sentinţei date de atâţi duşmani.

Dacă iubeşti cu sufletul, se simte,

De ce se supără unii pe alţi ?

Când împărţim o limbă în cuvinte,

Ne moare câte unul dintre fraţi.

Câte ceva rămâne-n fiecare

Cu poza ta ce a găsit lumini

Aduse de un înger ca oricare

În ochii tăi atât de nesenini.

Vroiam doar Eminescu să rămână

Cu tine, cu mine şi sfiala,

Eşti preafrumoasă-n limba mea română,

Preafrumosă-n orice rânduială.

            

          06 februarie 2014 ora 21.25