(Portretul
îndureratei doamne România postdecembristă)
Actuala stare a economiei
româneşti este catastrofală. Nu ştiu cât îi îngrijorează pe guvernanţii de
ieri, de azi şi (după cum merg lucrurile) de mâine. Pentru că ei oricum încasează
lefuri grase şi beneficiază de multe alte avantaje normale pentru o situaţie
dureros de anormală în ţară. (A dat cineva socoteală pentru enormele prejudicii
cauzate din incompetenţă? Aşa o culpă nu este prevăzută în Cod Penal. Dacă nici
marii tâlhari dovediţi şi întemniţaţi nu-şi tem averile dobândite necinstit...)
Şi toate astea în
acordurile greţoase ale angajamentelor pentru binele celor mulţi şi al
lozincilor de felul „Nimeni nu-i mai presus de lege”! Dar, vai mie, neumăratele
cazuri de abuz şi corupţie din perioada postdecembristă (cunoscute de aproape
toată suflarea şi de-abia în ultimul timp puse pe tapetul ruşinii de către
oamenii legii), demonstrează adaptarea la mediu a acelor metehne fanariote,
care au darul să ilustreze gradul de uzură morală al unei societăţi aflată în
interminabilă tranziţie, mai bine spus derivă, de la concreteţea
sterilizant-uniformizatoare a comunismului la luminiţa amăgitoare de la capătul
tunelului postdecembrist.
Dacă prin democraţie
(evident, nu cea originală) înţelegem respectul legilor şi supunerea tuturor
cetăţenilor în faţa legilor încâlcite de care avem parte, asta nu înseamnă că
poţi deveni cetăţean model doar cerându-le celorlalţi să le respecte, atunci când
tu, aflat la butoane, ştii prea bine că respectul legilor se poartă doar pe
alte meleaguri şi că teama de ele este obligatorie doar pentru cei care te-au
propulsat.
Fireşte, una-i viaţa şi cu
totul altceva teoria. Aşa că aleşii nu vor rata niciodată ocazia de a-şi etala
cunoştinţele despre o democraţie complet diferită de a noastră, susţinând că ea
funcţionează doar atunci când instrumentele de aplicare a legii îşi exercită
autoritatea în toate straturile societăţii şi când toţi membrii acesteia, fără
excepţie, acţionează în spiritul lor, că democraţia presupune un necontenit
exerciţiu civic în vederea netezirii inevitabilelor asperităţi sociale şi că,
indiscutabil, cadrul legislativ reprezintă sistemul nervos al neastâmpăratului
organism social.
Cum nu este cazul să ne facem iluzii în legătură cu democraţia
din România şi cu existenţa statului de drept, nu trebuie nici să ne mire
neîncrederea subtil-persiflantă a occidentalilor faţă de harababura dirijată şi
întreţinută de întregul postdecembrism.
Mai grav este faptul că
nici măcar diaspora (sau, mă rog, o bună parte a ei) nu poate fi lesne clintită
dintr-un imobilism alimentat uneori cu neîncredere viscerală vizavi de grozăvia
şi ridicolul realităţilor din ţară, alteori cu dispreţ îngăduitor împrumutat
din mediile în care încearcă să se altoiască..
Dar dacă aleşii noştri
sunt infinit mai îngrijoraţi de viitorul lor şi al clanului din care fac parte
decât de viitorul României, politicienii şi investitorii occidentali se
dovedesc de-o prudenţă agasantă în ceea ce priveşte foloasele
politico-economice ale ţărilor lor, respectiv profitul societăţilor comerciale
pe care le reprezintă. Cât au învăţat diplomaţii noştri din fermitatea
onctuos-civilizată a străinilor ce-şi etalează zâmbetele direct proporţional cu
scopul urmărit, cât învăţăm noi toţi din
legăturile cu străinii de toate culorile şi gabaritele?!...
De luat aminte că un
american, un francez sau un neamţ se va revolta împotriva unor stări de lucruri
din patria lui datorate erorilor guvernanţilor (nu fără temei se spune că eroarea
politică este mai gravă decât crima) şi va şti prin votul dat la viitoarele
alegeri să-i sancţioneze, dar niciodată nu-şi va face ţara troacă de porci, cam
aşa cum se întâmplă pe la noi, unde alegătorii demonstrează cu exemplară
regularitate că nu ştiu ce vor, pentru ca mai apoi, când nu mai este nimic de
făcut, să înjure şi să-şi care pumni în cap, implorându-l pe Dumnezeu să le dea
mintea românului de pe urmă. Occidentalii nu sunt naţionalişti, ci
ultranaţionalişti – abili, civilizaţi şi necruţători în relaţiile cu străinii
de la care n-au ce stoarce.
La noi este deosebit de
activ principiul care pe care. Iar acest principiu este transpus în practică
printr-un ansamblu de mijloace politice şi/sau economico-financiare, funcţie de
poziţia celui în cauză şi de poliţele pe care le are de plătit. Prin urmare,
disputa politică degenerează în bătălie pe viaţă şi pe moarte (fireşte,
condimentată cu ameninţări, insulte şi înjurături), mai mereu penibilă şi
totdeauna contraproductivă, astfel că instituţiile statului se transformă în
teatre de răfuieli personale ori de partid, iar mulţimea tot mai pauperă a
spectatorilor/telespectatorilor aplaudă pe unii dintre ei şi-i înjură pe
ceilalţi, fără fidelitate în simpatii, că doar e democraţie, în vreme ce
bogăţia naţională intră atât în buzunarele fără fund ale aleşilor, cât şi în
conturile ticăloşilor din străinătate încârdăşiţi cu cei desemnaţi prin lege şi
jurământ să gestioneze averea poporului român.
Iată că mai vechea noastră
meteahnă – aceea de-a ieşi în faţă după ce ai fost scos pe uşa din dos,
respectiv de-a înfige şişul în spatele semenului de altă credinţă sau orientare
politică (Dostoievski are în romanul Fraţii Karamazov memorabilul răspuns al
bătrânului Karamazov, prototipul ticălosului. Cineva îl întreabă: „De ce-l
urăşti pe cutare? Ţi-a făcut ceva?” „Să-ţi spun de ce: omul nu mi-a făcut
nimic, ce-i drept, în schimb eu i-am făcut o porcărie crasă, şi de-atunci nu
mai pot să-l văd în ochi, îl urăsc numai şi numai din pricina acelei porcării!”),
o asemenea meteahnă duce fatalmente la ură şi atomizare socială şi provoacă un
rău imens întregii naţiuni, treabă exploatată de cei ce urmăresc întreţinerea
dihoniei între români şi menţinerea României la coada ţărilor din Uniunea
Europeană.
Cu toate că până în prezent
s-au împrumutat peste o sută de miliarde euro, întrucât grosul acestora a fost
destinat consumului şi restul şutit (aproape nimic pentru investiţii, deşi este
ştiut că fără investiţii economia moare), situaţia economică a României este în
continuare alarmantă, tot mai mulţi români trăind de azi pe mâine din
expediente, împăcaţi cu faptul că au cel mai scăzut nivel de trai din UE şi cu
gândul că asta-i vrerea lui Dumnezeu.
Nu ştiu dacă o ţară
întreagă merită să-i caute şi apoi să-i pună la zidul infamiei pe vinovaţi, în
timp ce activităţile productive, atâtea câte au mai rămas, au serios de suferit
de pe urma dezbaterilor politice şi a învârtelilor supranumite afaceri. Dar
ştiu că există mai multe cauze principale care cu necesitate au generat actualul
marasm.
1.Dezastrul din agricultură favorizat de lacunele Legii 18/91 şi de
imensele pagube provocate prin desfiinţarea aberantă a fostelor Cooperative
Agricole de Producţie (CAP) şi Întreprinderi Agricole de Stat (IAS), un
dezastru care depăşeşte puterea minţilor normale, având în vedere că România
posedă circa nouă milioane de hectare teren arabil, pământ bun de uns pe pâine,
şi că între fruntariile sale trăiesc acuma doar 18 milioane de români. Deci o
jumătate de hectar de teren arabil la o persoană, iar guvernele împrumută bani
cu dobânzi consistente pentru a cumpăra peste 60% din alimentele de bază!
Furia devastatoare a
foştilor membri CAP, ca şi jafurile comise şi niciodată recuperate măcar la
nivelul preţurilor de atunci, toate au contribuit la dispariţia multor abuzuri
anterioare şi la mascarea furtişagurilor foştilor mari mahări ai agriculturii
socialiste.
La toate astea se adaugă
descurajarea sistematică a particularilor prin incalificabila politică agrară
promovată de toate guvernele postdecembriste: dobânzi uriaşe percepute de bănci
în faza de început (unde ne sunt băncile agricole, că de filialele diverselor
bănci străine te loveşti aproape la fiecare pas, cam aşa ca de farmacii?), ioc
subvenţii din partea statului, când este ştiut că până şi fermierii americani beneficiază
de subvenţii şi protecţie la achiziţionarea celor de trebuinţă şi la desfacerea
produselor finite, de asemenea nu tu preţuri de achiziţie stimulative, nu tu
seminţe, îngrăşăminte şi insecticide la preţuri avantajoase, nu tu combustibil
fără accize şi maşini agricole livrate de stat în contrapartidă pentru
campaniile agricole.
Este evident pentru
oricine că, acordând atenţia cuvenită agriculturii (în curând, marile probleme
ale omenirii nu vor fi crizele politice şi economico-financiare, ci apa, aerul
şi alimentele!), alta era azi situaţia României, vasăzică nu ajungeam în
postura deopotrivă ruşinoasă şi păgubitoare de mari importatori (cum spuneam,
importăm pe bani împrumutaţi peste 60% din alimentele de bază), noi care în perioada
interbelică eram grânarul Europei (hrăneam peste 100 de milioane de oameni), ci
dimpotrivă, după acoperirea necesarului intern, ne-am fi creat însemnate
disponibilităţi pentru export. Automat acest lucru ar fi antrenat o bună
stabilitate a preţurilor (prin extensie a balanţei externe), totodată o bună
parte din forţa de muncă disponibilizată de alte sectoare ale economiei ar fi
fost absorbită în agricultură şi compartimentele conexe, evitându-se în acest
fel competiţia preţuri-salarii şi tensiunile sociale aferente.
În general, preocuparea
cetăţeanului este orientată obsesiv spre politică atunci când se confruntă cu
necazuri, îndeosebi cu lipsuri şi dificultăţi în aprovizionare. Cum de marii
strategi (sic!) ai tranziţiei au omis acest element esenţial din savantele lor
programe?!
2.Politica financiar-monetară defectuoasă este cu certitudine o altă
cauză majoră. La început colaterală mecanismului economic absolvit de orice
control, mai apoi punând în funcţiune pârghii care ori că gripează maşinăria greoaie
a economiei româneşti, ori că accentuează degringolada şi blochează iniţiativa
particulară – numeroase taxe şi impozite supraponderale (cele mai multe din UE),
generate de nevoia întreţinerii vastului aparat administrativ şi de control
financiar (Administraţia Financiară, Garda Financiară, Curtea de Conturi etc.),
ce acţionează concertat sau în paralel, dar – în pofida planului de amenzi cu
mult depăşit – nereuşind să descurajeze tot mai frecventele acte de fraudă şi
evaziune fiscală.
Acest uriaş efort
financiar contribuie din plin la sporirea inflaţiei, cu întreg cortegiul de
nenorociri sociale adiacente: scăderea nivelului de trai la grosul populaţiei,
creşterea armatei de şomeri, adâncirea decalajului dintre pătura subţire a
îmbogăţiţilor şi enorma masă a săracilor aflaţi la limita de subzistenţă, toate
acestea constituindu-se în permanente semnale de alarmă pentru societatea
românească a zilelor noastre, o societate aflată într-un primejdios dezechilibru
după absorbţia clasei de mijloc în masa cetăţenilor încercaţi de sentimentul
neputinţei împlinirii sociale.
Apropo de cheltuieli
bugetare, iată două interesante paralele: La o populaţie de 18 milioane (plus
cele circa patru milioane care-şi duc traiul în afara graniţelor), România îşi
permite cu 50 de parlamentari peste numărul congresmenilor americani (populaţia
SUA este de aproape 320 milioane), iar Guvernul României are vreo 27 de
miniştri, în timp ce Germania cu populaţia ei de aproape cinci ori mai mare (83
de milioane), are doar 8 miniştri plus cancelarul!
Inflaţia poate fi
stăvilită prin acţiunea conjugată a trei factori: muncă de înalt nivel
calitativ confirmată printr-un export dinamic, politică financiar-monetară
înţeleaptă şi infuzie de capital. Fiecare din aceşti factori este pus la treabă
prin intervenţia guvernului şi a pârghiilor sale de acţiune directă ori
mediată. Dar dacă în cazul primului factor (cel mai important, de altminteri)
şi a ultimului, intervenţia guvernului este intermediată (de cetăţenul
conştient şi activ în cazul primului, de bunăvoinţa capricioasă a
investitorului în cazul celuilalt), politica financiar-monetară constituie
ansamblul pârghiilor pe care Executivul le pune în mişcare potrivit unei
strategii, ce reflectă esenţa programului său de guvernare.
Intuind ce va urma,
regretatul economist american de origine română Anghel Rugină, a propus o
reformă monetară radicală: emiterea monedei de argint! În concepţia sa, acest
lucru ar fi contribuit nemijlocit la procesul de acumulare şi economisire,
astfel evitându-se eroziunea monedei naţionale.
Propunerea a fost respinsă
în favoarea unui program de austeritate vertebrat pe o fiscalitate excesivă,
oneroasă şi descurajantă...
Preocupat nu doar de
critică, ci şi de aflarea unor căi pentru îndreptarea actualei stări de lucruri
de la noi, citesc cu surprindere, dar şi cu mulţumire în Tribuna economică nr. 20/1994 în articolul Hong Kong: diminuarea fiscalităţii pe fondul unei dezvoltări susţinute
cum „la 2 martie 1994, ministrul finanţelor a introdus noi concesii fiscale, menite
să scutească populaţia în valoare de 7 miliarde dolari HK (905 milioane dolari
SUA) în anul fiscal 1994/95”. În acest mod „420 mii angajaţi nu vor mai plăti
impozit, iar alte 1,1 milioane angajaţi din totalul forţei de muncă de 2,8
milioane angajaţi vor plăti impozite mai mici”. În continuare se arată că „şi
impozitul companiilor a fost redus cu un punct procentual, ajungând la numai
16,5%”. A mai fost redusă cu două treimi taxa de aeroport, de asemenea taxa de
timbru pe vânzările de locuinţe valorând până la 3 milioane dolari HK. La toate
astea se adaugă economiile făcute de guvern: În 1993/94 a cheltuit cu 3% mai
puţin decât şi-a propus în buget, iar la capitolul investiţii cu 6% mai puţin!
Deci taman pe dos de cum
au procedat şi continuă să procedeze guvernele noastre postdecembriste. Orice
comentariu este de prisos.
3.Corupţia la toate nivelele reprezintă cauza cauzelor actualei
degringolade economice. Ea ţine în egală măsură de influenţa cancerigenă a unui
trecut cu importante ramificaţii în prezent şi viitor, precum şi de structura
moral-spirituală a românului, devenită esenţialmente balcanică prin tripla influenţă
orientală: otomană, fanarioto-grecească şi muscălească.
În mod normal, vicii ca
luarea şi darea de mită, evaziunea fiscală sau deturnarea de fonduri ar trebui,
dacă nu în întregime eliminate, măcar substanţial reduse şi apoi ţinute sub
control prin elaborarea şi ferma aplicare a unor drastice legi anticorupţie.
Fireşte, cu condiţia ca organele de emitere şi aplicare a actelor normative să
fie întru totul democratice, adică mai prejos de lege, şi imune la microbul
corupţiei. Dar ce te faci când corupţia este atât de înfloritoare, încât
parlamentari, miniştri, primari, judecători, procurori şi poliţişti, individual
sau în reţele de tip mafiot, eludează tot acuşi-acuşi legile întru atingerea
unor interese personale sau de grup (clan), nu de puţine ori la comandă
politică? În asemenea condiţii cum poate fi impusă autoritatea legilor şi cum
poate fi cultivat respectul faţă de semeni, instituţii şi ordinea socială?
S-a ajuns pe la noi ca
escrocul de mare calibru care scapă nepedepsit pentru potlogăriile făptuite, să
fie apreciat. „Se descurcă, are cap!” exclamă cunoştinţele mai mult sau mai
puţin invidoase pe îndemânarea şi neruşinarea respectivului ipochimen. Asta în
timp ce găinarul este pedepsit cu străşnicie pentru o abatere minoră.
Sigur că până şi abaterea
minoră de la legalitate trebuie sancţionată. Dar atunci când năvodul
salubrizării sociale este astfel întocmit încât îi face scăpaţi pe rechini şi
păstrează doar plevuşca, mă îndoiesc că într-un asemenea mod poate fi întronată
legalitatea.
Mai rămâne cealaltă
categorie de vicii (prostituţia, pedofilia, pederastia, hoţia, violul, consumul
de droguri), care aşijderea contribuie la îmbolnăvirea corpului social. Extrem
de periculos pentru echilibrul şi sănătatea familiei şi a organismului social
mi se pare alcoolismul, ale cărui consecinţe sunt cu atât mai perfide, cu cât
pedepsele vizează doar actele inconştiente sau semiconştiente ale consumatorului
de alcool. Remediul este inseparabil legat de voinţa celui în cauză, cu un
foarte necesar ajutor venit pe linia credinţei, familiei şi a mediului în care
trăieşte, căci bufetele şi cârciumile îţi fac cu ochiul din sută în sută de
metri.
Aceasta a doua categorie
de vicii a devenit la noi o prezenţă din ce în ce mai îngrijorătoare,
deopotrivă intensiv şi extensiv. Să fie ele doar un apendice lesne de extirpat,
ori una din coordonatele pe care agonizează acea democraţie despre care
Churchill afirma că este cea mai proastă formă de guvernământ? „Dar, a adăugat
el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea”.
În lupta necontenită
împotriva acestui flagel cu efecte incalculabile, trebuie să primeze acţiunea
de prevenire prin familie, educatori, factori medico-sanitari. Când cei în
cauză (de foarte multe ori minori şi minore) ajung pe mâna poliţiei, se poate
afirma că deja s-a constituit elementul infracţional, greu de stopat şi aproape
imposibil de eradicat.
Iar în această perioadă de
îngrijorătoare derivă a societăţii româneşti, când proliferează descompunerea
familiilor, îndeosebi a acelor familii în care unul sau ambii părinţi trudesc
în străinătate, şi când mijloacele de prevenire, ocrotire şi tratare sunt
insuficiente, nu-i greu de prevăzut gravele probleme care ne pândesc, toate
aceste derapaje fragilizând organismul greu încercat al României în sfertul de
veac postdecembrist.
N.B.Coreea de Sud a izbutit
prin anii ʼ70 să ţină sub control corupţia doar cu ajutorul
americanilor. După care ea a pornit ca din puşcă pe calea dezvoltării şi
prosperităţii generalizate...
4.A patra cauză o consider
Dezarticularea economiei româneşti.
De dragul reformei (la fel
ca utopiile comuniste, să fie un alt ideal sinucigaş al românilor?) au fost
sacrificate toate sferele importante de activitate (industrie, agricultură,
transporturi navale şi feroviare etc.), fără a se pune altceva în loc, astfel
că în imensele goluri apărute au înflorit nemunca, specula, corupţia,
furtişagurile, impostura şi minciuna, în general toate formele de disoluţie
moral-spirituală.
După cum se prezintă
lucrurile, în 25 de ani încă n-am isprăvit cu reforma-genocid (economic,
moral-cultural, de identitate, democratic), atâta timp cât se mai găseşte pe
ici, pe colo prin părţile esenţiale câteva ceva de înşfăcat. Dar nimeni nu ştie
când se va termina această tragicomică reformă a bătutei pe loc şi a învârtirii
în cerc până la ameţeală, după cum nimeni nu ştie cum vor arăta avortonii
acestei treceri de la comunismul atroce la postcomunismul feroce prin pohta
ce-o pohteşte pentru pescuitul în apele tot mai tulburi ale statului.
Economiştii apuseni dau
din umeri, iar foştii actuali economişti marxişti dau din colţ în colţ în
căutarea unor soluţii acceptabile pentru această halimă postcomunistă ce ţine
morţiş să i se spună capitalism, un „capitalism” care trăieşte şi prosperă din
banii statului prin şpăgi, comisioane, licitaţii trucate şi lucrări de
mântuială, într-un cuvânt prin tunuri de zeci şi zeci de milioane.
Dar occidentalii nu-şi fac
probleme în ceea ce ne priveşte. Mai întâi că au încredere (sic!) în puterea
noastră de supravieţuire, că doar am izbutit să scăpăm din infernul bolşevic în
care am fost azvârliţi cu larga lor contribuţie. Apoi că încă nu reprezentăm un
obiectiv de prim rang pentru interesele lor politico-economice şi
strategico-militare, chiar dacă scutul american antirachetă de la Deveselu va
fi în curând operaţional.
Acum ca şi altă dată, în
pofida conflictelor din Ucraina, interesele imediate ale Europei occidentale,
mai cu seamă ale Germaniei, se îndreaptă spre marea Rusie. De ce? Pentru că
Rusia este elementul tampon dintre opulenţa vestică şi Orientul Îndepărtat în
expansiune economică (a se vedea masiva penetrare a capitalului nipon în
Statele Unite, dar şi insistenţa cu care China priveşte spre Europa), pentru că
actuala civilizaţie apuseană se bizuie pe imensele resurse naturale ruseşti
(îndeosebi petrol şi gaze naturale) şi pentru că Rusia reprezintă o importantă
piaţă de desfacere pentru produsele finite occidentale.
Se subînţelege că situaţia
economică a României nu se va redresa căutând vinovaţi în dreapta şi în stânga
şi, după dibuirea lor, întemniţând pe unii dintre ei. Prejudiciul provocat de
aceştia trebuie recuperat integral prin sechestrarea tuturor averilor dobândite
pe căi necinstite!
Şi încă ceva. Înaintaşii
noştri au stat „în calea tuturor răutăţilor” pentru a-şi apăra „sărăcia, şi
nevoile, şi neamul”, astfel creându-le apusenilor posibilitatea să-şi edifice
cultura şi civilizaţia, iar românii cu funcţii publice din zilele noastre nu-s
capabili să exploateze la centimă însemnatele avantaje economice şi strategice
pentru ţară şi popor ce decurg din ieşirea la Marea Neagră, din deţinerea
cursului inferior al Dunării şi din aşezarea la întretăierea unor importante
drumuri comerciale...
Este, trebuie s-o spunem,
falsă afirmaţia că economia românească, aşa umilită cum se prezintă în clipa de
faţă, nu posedă acele elemente care să-i asigure redresarea. În primul rând
România deţine un relief armonios, cu bogăţii ale solului şi subsolului ce o
situează pe un loc fruntaş în Europa (locul doi după calculele unor
economişti). Pământul, deopotrivă obiect al muncii şi mijloc de muncă, este –
şi trebuie să rămână! – nu doar cea mai generoasă sursă de hrană pentru locuitori,
dar şi cea mai statornică legătură cu ţara, limba, străbunii, tradiţiile şi
istoria multimilenară a locuitorilor de pe aceste meleaguri. (Cu toate astea,
prin legislaţia noastră fără egal în Europa, circa 20% din pământul sfânt al
ţării, deja a încăput în ghearele străinilor!)
Te uiţi în jur şi te
minunezi cât este de neiubit din pricina nevalorificării acest pământ îndelung
jinduit de alţii. Iar apele sunt pângărite şi pădurile decimate. De pildă, în
pădurile din judeţele Covasna şi Harghita îşi face mendrele megaescrocul
Verestoy Attila, senatorul udemerist poreclit Cherestoy Attila şi „groful
defrişărilor”, încât te întrebi cu uimire: Cum naiba se face că acest sinistru
răufăcător este lăsat să-şi savureze averea de nabab în viloiul de la Snagov?!
Desigur, grija faţă de aceşti
factori vitali pentru om şi economie este în primul rând o sarcină cetăţenească
(românii trebuie să înveţe cu mic cu mare să iubească şi să ocrotească natura!)
şi abia atunci legile intransigente îşi vor dovedi eficienţa în lupta fără
menajamente împotriva tâlharilor şi a profanatorilor mediului ambiant.
Din păcate, corupţia
atotstăpânitoare încă îi mai apără de rigorile legii şi nu de puţine ori îi
face scăpaţi pe mulţi dintre aceia care nu fură şi devastează chiar cu mâna lor
– pădurari, brigadieri, ingineri, toţi aceştia îmbogăţindu-se cu neruşinare din
avuţia poporului român, catastrofal administrată şi apărată de un stat ticăloşit
până în măduva oaselor.
Pe căi întortocheate,
pesemne că aceştia-i servesc (a se citi îi îmbogăţesc) şi pe puternicii zilei,
marii democraţi care se spetesc pentru popor, fapt pentru care legea o lasă mai
moale când ajunge în anticamera lor...
Un alt redutabil factor de
producţie: România încă mai are forţă de muncă inteligentă, harnică şi bine pregătită!
Aprecierea de care se bucură în străinătate specialiştii români plecaţi din
ţară din diverse motive este cea mai concludentă dovadă în acest sens.
Există la noi o
formidabilă rezervă de inteligenţă, demonstrată prin strălucitele rezultate
obţinute de elevii români la olimpiadele internaţionale, precum şi de
statistici („Pe plan mondial ponderea copiilor supradotaţi este de 2 la mie,
iar la noi de 4 la mie”, afirma cu încredere şi mândrie marele inventator
Iustin Capră). Din nefericire, acest preţios motor al dezvoltării noastre
sociale este fie lăsat să vegeteze (mulţi copii supradotaţi se pierd), fie să
se scurgă spre ţările puternic industrializate, de regulă SUA, Canada şi vestul
Europei. A calculat cineva pierderile anuale înregistrate de România prin
racolarea de către guvernele şi companiile occidentale a celor mai valoroşi
absolvenţi ai facultăţilor de stat din România? Că americanii, de pildă,
recunosc că prin atragerea forţei de muncă de înaltă calificare din ţări sărace
ca România, înregistrează anual un profit net de câteva miliarde. Şi astfel
ţările bogate devin şi mai bogate, iar ţările sărace tot mai sărace...
Două sunt căile imediate
pentru reducerea simţitoare a hemoragiei de materie cenuşie românească:
a)Locuri de muncă
(îndeosebi în cercetare) şi lefuri atractive pentru absolvenţii foarte
înzestraţi ai facultăţilor de stat şi particulare;
b)Prin decanatele
facultăţilor de stat, Ministerul Învăţământului să încheie contracte cu toţi
studenţii, iar la absolvire, potrivit contractelor încheiate, ei să fie prin
lege obligaţi să lucreze un anumit număr de ani în ţară (între 5 şi 10 ani,
funcţie de perioada şcolarizării, cu sau fără masterat), până la recuperarea
integrală a cheltuielilor făcute cu pregătirea lor. După care, fiecare este
liber să aleagă: rămâne în ţară sau pleacă în străinătate. Fireşte, pentru asta
este nevoie nu doar de un plan naţional de dezvoltare economico-socială, cu
ajutorul căruia, măcar în facultăţile finanţate de la buget, să nu se mai lucreze
pe stoc (un număr de absolvenţi cu mult mai mare decât sunt capabile să
absoarbă sectoarele de activitate), ci, după reducerea şi ţinerea sub control a
corupţiei, este mare şi urgentă nevoie de o reală relansare a economiei. Pentru
că ceea ce spun statisticile şi guvernanţii despre creşterea economică,
eufemistic vorbind se cheamă praf în ochii alegătorilor naivi, care, seduşi de
greutatea cifrelor, realizează destul de târziu cum coşul zilnic devine din ce
în ce mai uşor.
Economia românească poate
fi repusă pe picioare într-un timp relativ scurt, deoarece există condiţii
reale pentru aşa ceva: importante resurse ale solului şi subsolului, cadre
calificate şi mână de lucru ieftină. Lipseşte capitalul pentru retehnologizare
acolo unde este cazul şi pentru modernizarea în ritm mai alert a
infrastructurii. Dar să nu uităm că Uniunea Europeană acordă credite în
condiţii extrem de avantajoase pentru realizarea unor programe de anvergură.
(Ehei, unde sunt miliardele de dolari ce trebuiau să fie încasaţi din
creanţe?!)
Prin urmare, neajunsul cel
mare este de ordin intern: lipsa de vrere şi destoinicie politică, respectiv
absenţa unei politici economice coerente pentru toate sectoarele de activitate
şi care să urmărească binele întregului popor, penuria de manageri corecţi şi
dispuşi să ia taurul de coarne din pricina acelei metehne politico-ideologice
de care am amintit mai sus, nemunca şi frauda generalizată. Câţi dintre
factorii decizionali de la centru şi din teritoriu doresc cu adevărat un
reviriment economic bazat pe libera iniţiativă şi câţi sunt pentru ape tulburi
în care se poate pescui şi dribla, în care minciuna şi hoţia se îngraşă de la o
zi la alta?...
5.Criza moral-spirituală este a cincea cauză principală a coşmarului
românesc. Fiind cea mai persistentă şi subtilă, poate că trebuia s-o aşez în
capul listei. Dar cauzele analizate nu au menirea să stabilească o ierarhie, ci
un punct de vedere.
De ce-i atât de importantă
această cauză? Deoarece ea reflectă cu fidelitate mentalitatea individului,
năzuinţele şi căile urmate de acesta pentru a-şi satisface trebuinţele. Prin
extensie, planul moral-spiritual al unei societăţi reprezintă barometrul sau
media cultural-atitudinală a membrilor săi.
Decăderea economico-socială
de azi este şi consecinţa decăderii moral-spirituale începută cu mult timp în
urmă – perioada fanariotă după cei mai mulţi căutători ai adevărului gol-goluţ.
Atunci, se zice, ar fi pornit pe toate fronturile asaltul putreziciunii
fanarioto-otomane asupra majestăţii spirituale a poporului român. Iar în ultimii
70 de ani, tot ce a fost sfânt şi curat pentru duhul românesc plămădit în
veacurile anterioare fanariotismului, totul a fost murdărit, schilodit, ba
chiar ucis: Dumnezeu, oameni de omenie, valori materiale şi, mai ales, valori
spirituale. Desigur că în perioada postdecembristă, comparativ cu cea
bolşevică, s-a derulat un mult mai subtil proces de destrucţie prin minciună,
hoţie, înşelăciune şi trădare făţişă, procedee adjudecate ca normale de
politrucii postdecembrişti şi care cu necesitate au continuat avarierea
fundamentelor moral-spirituale ale naţiei.
Goana după căpătuială şi
afaceri curat murdare, vorba lui Pristanda, este zeul la care se închină tot
mai mulţi români, ajunşi peste noapte nesimţitori şi ahtiaţi după câştiguri
nemeritate.
Tot mai scumpă, cartea a
ajuns astăzi un obiect de lux pentru omul dornic de cultură şi/sau informaţie.
Aşa că, într-o lume în care omul este apreciat numai şi numai după cantitatea
de bunuri dobândite legal sau ilegal (case, maşini, conturi, ţoale), nu-i de
mirare că îmbogăţiţii de ieri şi de azi,
semianalfabeţi cu diplome, privesc chiorâş la carte şi cultură şi că pe
autenticul şi mereu săracul intelectual îl tratează cu o condescendenţă
dispreţuitoare.
Putem depăşi impasul
moral-spiritual în care ne găsim doar meditând cât mai des la spusele lui
Constantin Noica: „Dorim untul german sau cultura românească?” Căci, se ştie
foarte bine, un popor rămâne în istorie graţie culturii sale...
Marele izvor de sănătate
al poporului român este tot în sufletul curat, iubitor de Dumnezeu şi semeni,
iar nu în lăzile cu comori „pe care le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le
sapă şi le fură hoţii” (Matei 6/19).
Nu e un îndemn la
inactivitate, cu atât mai mult cu cât românul, datorită ortodoxismului
esenţialmente contemplativ, este predispus la meditaţie. Este o invitaţie la
raţiune (Terenţiu spunea: „Fii absurd cu raţiune!”) şi iubire, singurele
modalităţi eficace întru îndreptarea actualei stări de lucruri, ceea ce la
urma-urmei înseamnă reamintirea, reînvăţarea şi, în final, revenirea la banala
normalitate a măsurii şi bunului simţ, înţeleptele călăuze pe care morala nu
pridideşte să le recomande indivizilor şi grupurilor sociale.
Sighetu-Marmaţiei,
George PETROVAI
22 feb. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu