miercuri, 9 septembrie 2015

Revoluția sexuală și sarcina războiului cultural

Să reținem consecințele revoluției sexuale: divorțuri și copii traumatizați, avorturi, degradarea femeilor de către bărbați abrutizați, pornografia, agenda homosexualității. Cu ele vom trăi în această generație și ele vor constitui subiectele războiului cultural care va determina soarta Occidentului.
 Cazul Obergefell v. Hodges, prin care Curtea Supremă a Statelor Unite a decis că în întreaga țară trebuie să fie recunoscute căsătoriile între cupluri de același sex are o importanță istorică egalată doar de Roe v. Wade (1973), legalizarea avortului la cerere. Recent, în cursul lunii iulie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat într-o rezoluție că Italia „violează drepturile omului pentru că nu oferă protecție legală și recunoaștere cuplurilor homosexuale”. Irlandezii au recunoscut acest drept prin referendum în luna mai a acestui an.  E o problemă de timp până când presiuni externe și interne vor impune această chestiune în agenda publică românească. Cazul Canadei arată deja câteva posibile consecințe: legalizarea căsătoriilor gay a avut loc în 2005, iar de atunci spațiul public este tot mai mult supus cenzurii, iar persoanele care își afirmă public simpla credință în căsătoria tradițională se confruntă cu procese, suspendări de la locul de muncă, agresiuni verbale. Toate școlile publice trebuie de acum să promoveze o viziune pozitivă asupra homosexualității.
În fond, este vorba de încă o consecință a revoluției sexuale. De aceea, aș propune o reflecție asupra acestui fenomen fără precedent în istoria umanității, urmărind esența și consecințele acestuia. Teza mea este că  revoluția sexuală provine din același fenomen istoric ce a provocat totalitarismul și că aceasta se constituie astfel într-o amenințare la adresa civilizației.
Revoluția sexuală are o definiție simplă: legitimarea oricăror relații intime în afara căsătoriei dintre un bărbat și o femeie. Esența este uitarea finalității actului conjugal care, la o analiză care face apel la bunul-simț filosofic și la marile tradiții spirituale ale umanității, se dezvăluie ca fiind îndreptat spre uniune definitivă și procreare.
Dar finalitatea, termen aristotelic și care a dominat viziunea metafizică a Europei creștine până în zorii modernității, a fost uitată într-o bătălie intelectuală care a dus apoi la consecințe istorice catastrofale. Totul începe cu ascensiunea nominalismului în sec. 14, care a negat 1. identitatea dintre voința lui Dumnezeu și natura sa; 2. noțiunea de senspentru marile concepte care descriau realitatea. Un Dumnezeu care e pură voință, care își transcende până și propria natură și care nu e legat de vreun logos, o demnitate a creației, nu putea decât să strivească lumea. Revolta protestantă consacră distrugerea metafizicii creștine („Rațiunea este curva diavolului”, afirma Luther) și imaginea unui Dumnezeu nemilos, care judeca în termenii predestinării. Revoluția științifică și dualismul cartezian mai fac un pas: nu există finalitate în trup, natură, cosmos, iar acestea sunt doar obiecte de investigație, expuse transformării nelimitate. Omul modern se afla în fața unei lumi lipsite de sens și demnitate, care putea fi manipulată. Omul îl imită pe Dumnezeul arbitrar al nominalismului.
Vechile tentații gnostice care condamnau lumea, incapacitatea sistemelor de gândire din afara lumii iudeo-creștine de a întemeia analogic simpla delectare estetică în fața formelor și texturii lumii și acest pedigree voluntarist și transformist al noii Europe vor forma o combinație care în final se va întoarce împotriva persoanei. Leviatanul statului, pendulând dialectic între naționalism și internaționalism, va mărșălui prin istorie animat de ideologii care aveau aceeași origine: negarea demnității persoanei, decuplarea și ostilitatea față de realitate. După un secol al totalitarismului, lumea se află prinsă sub amenințarea a trei mari adversari: tiraniile orientale (Rusia, China), fundamentalismul islamic și revoluția sexuală. Pe fond, același lucru: negarea demnității persoanei provenită dintr-o gândire totalitară ostilă realității și rațiunii ultime a tuturor lucrurilor.
Revoluția sexuală ia avânt după 1960, iar actul catalizator este invenția pilulei contraceptive. Pentru prima dată în istorie, omul avea la dispoziție un instrument prin care putea bloca fertilitatea și putea decupla actul sexual de finalitatea sa, procrearea. Femeia avea să fie la dispoziția bărbatului oricând, fără „consecințe”.  Figuri diverse ca autorul de stânga Walter Lipmann, Sigmund Freud (!) sau Gandhi avertizaseră asupra consecințelor contracepției asupra relației dintre sexe, familiei și societății.  Două enciclice papale au condamnat contracepția, Castii Connubii (1930) și Humanae Vitae (1968), iar astăzi Francis Fukuyama (The Great Disruption: Human Nature and the Reconstituion of Social Order) afirmă despre contracepție că a schimbat fața Occidentului, în vreme ce antropologul (ateu, secularist radical) Lionel Tiger arată că aceasta a distrus familiile și a sărăcit femeile (The Decline of Males: The First Look at an Unexpected New World for Men and Women).
E important să înțelegem că aici nu e vorba de un act strict privat, indiferent pe plan moral. Contracepția este produsul aceleiași logici gnostice, anti-metafizice care, în clipa în care ignoră ritmul de fertilitate, supune femeia, prin tirania tehnologică, unui act care îi încalcă demnitatea. Însă demnitatea nu poate fi separată de ceea ce se întâmplă cu trupul. Dacă actul sexual e separat de finalitatea sa, atunci nu mai are sens ca acesta să aibă loc cadrul căsătoriei. Dacă acest act are ca singur scop plăcerea, și nu celebrarea alterității întrupate a partenerului, pentru totdeauna, cu deschidere spre viață, atunci căsătoria însăși nu mai are sens. Divorțul bate la ușă, iar alții nici nu vor mai începe o căsnicie. Dar căutarea doar a plăcerii nu își epuizează aici consecințele. Pornografia (boală teribilă care a măcinat milioane de cupluri) și homosexualitatea sunt încă două produse – căci dacă plăcerea cu orice preț este legitimă, ce rost mai are să o caut alături de un partener „real” sau alături de o persoană de sex opus? (Cf. Mary Eberstadt, Adam and Eve after the Pill: Paradoxes of the Sexual Revolution) Și tot nu se termină aici: așa cum o arată povestea tristă a campusurilor americane, cultura hookup, a „agățatului”, a relațiilor pasagere și, în mod logic, a violului e dominantă. 19% dintre studentele americane au fost violate sau au fost supuse unei astfel de tentative (Cf. Christopher P. Krebs, The Campus Sexual Assault Study, raport trimis către „National Institute of Justice” Oct 2007). Și o întrebare pentru cei ce reflectează asupra cazului fetei violate de șapte bărbați la Vaslui: este această tragedie un produs al „României medievale” sau al României postcomuniste și postmoderne?
De aceea, intervenția recentă a Brîndușei Palade este un exemplu de capcană pe care singuri și-o întind criticii „politicii arhaice a Vaticanului”. Ai fi zis că admirația pentru Toma de Aquino și Edith Stein ar fi trebuit să o învețe pe autoare lecția metafizicii și a sensului supranatural al corporalității, sau că ar fi trebui să descopere în G. K. Chesterton nu e doar o sursă de citate „mișto”, ci și un susținător al documentului papal Casti Connubii. Dânsa ignoră aceste date și, de fapt, întreaga tradiție creștină. Ceea ce o face, în final, să susțină folosirea prezervativului de către cei infectați cu HIV. Însă Biserica Catolică a descurajat acest lucru ca primă opțiune, propundând în schimb abstinența. Căci dacă prezervativul oricum va eșua mai devreme sau mai târziu, înseamnă că folosirea repetată de către un infectat cu HIV condamnă la moarte pe partenerul acestuia, în vreme ce doar abstinența e, desigur, autenticul gest de iubire. Prezervativul este așadar soluția de rezervă a celor iresponsabili. Intervenția doamnei Palade eșuează astfel într-o fundătură morală.
Concluzie: revoluția sexuală, pregătită de o istorie intelectuală a victoriei scepticismului cu privire la demnitatea persoanei și a naturii, aflată mult timp în umbra marilor experiemente totalitare cu care se înrudea încă din zorii prometeismului modern, explodează în anii ’60 prin apariția pilulei. Clasici ai sociologiei ca Pitirim Sorokin și Carle Zimmermann au anticipat că revoluția aceasta va avea consecințe grave, iar laureatul Nobel în economie, George A. Akerlof, le-a confirmat predicțiile patruzeci de ani mai târziu (George A. Akerlof, Janet L. Yellen and Michael L. Katz, „An Analysis of Out-of-Wedlock Childbearing in the United States” The Quarterly Journal of Economics, Vol. 111, No. 2, Mai 1996, pp. 277-317).
Să reținem aceste consecințe: divorțuri și copii traumatizați, avorturi, degradarea femeilor de către bărbați abrutizați, pornografia, agenda homosexualității. Cu ele vom trăi în această generație și ele vor constitui subiectele războiului cultural care va determina soarta Occidentului. Sursa: Cultura Vietii

                                                                                         Autor: Alin Vara


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu