Poesis - Ana BLANDIANA

Ştiu puritatea

Ştiu, puritatea nu rodeşte,

Fecioarele nu nasc copii,

E marea lege-a maculării

Tributul pentru a trăi.

Albaştri fluturi cresc omizi,

Cresc fructe florilor în jur,

Zăpada-i albă neatinsă

Pământul cald este impur.

Neprihănit eterul doarme,

Văzduhul viu e de microbi,

Poţi dacă vrei să nu te naşti,

Dar dacă eşti te şi îngropi.

E fericit cuvântu-n gând,

Rostit, urechea îl defăimă,

Spre care o să mă aplec

Din talgere - vis mut sau faimă?

Între tăcere şi păcat

Ce-o să aleg - cirezi sau lotuşi?

O, drama de-a muri de alb

Sau moartea de-a învinge totuşi...

Numai iubirea

Numai iubirea dintre părinţi şi copii

E sămânţă.

Iubitul meu, eşti fiul meu,

De-aici răsare totul.

Ce nu se poate distruge

Alunecă între părinţi şi copii.

Nu-ţi stinge auzul

Cu legile lumii acesteia,

Întreg universul atârnă

În firul de sânge care ne leagă pe noi

Ca o taină curată.

Tu apleacă-te doar şi, copilăreşte,

Sărută-mă pe gură, tată.

Să lăsăm să cadă cuvintele

Să lăsăm să cadă cuvintele

Numai ca fructele, numai ca frunzele,

Numai cele în care moartea s-a copt.

Să le lăsăm să cadă

Aproape putrede,

Abia îmbrăcând în carnea lor

Osul sfânt.

Sâmburul gol desfăcut,

Ca din veştezi nori luna,

Poate s-ar furişa spre pământ...