Evanghelia de duminică: Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile)

Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) Ioan 7, 37-53; 8, 12

În ziua cea din urmă − ziua cea mare a sărbătorii −, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om.

Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!

A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

Odată cu Cincizecimea am intrat în cea de-a treia mare sărbătoare împărătească de după Înviere dedicată Prea sfântului Duh, care mai este numită în popor și „Rusaliile” sau „Duminica mare”. Pentru a înțelege mai bine semnificația acestei sărbători și istoricul ei, se impune să întreprindem o scurtă cercetare a Sfintei Scripturi pentru a vedea ce a adus ea în plus creștinilor.

Înainte de toate, Cincizecimea sau Rusaliile este sărbătoarea zilei de naștere a Bisericii și, implicit, a creștinismului. Această sărbătoare este legată de praznicul Cincizecimii iudaice, pentru că s-a născut în aceeași zi în care credincioșii iudei de pretutindeni veneau la sanctuarul din Ierusalim ca să se închine și să-I mul­țu­mească Domnului pentru recolta de păioase obținută în noul an.

Ca denumire, sărbătoarea Cincizecimii provine, așadar, din tradiția religioasă iudaică și se mai numea „Sărbătoarea Săptămânilor” sau a „Rusaliilor”, fiind una dintre cele trei mari sărbători ale pelerinajului la templul sfânt de la Ierusalim. Legea sfântă prevedea ca la începutul secerișului să se aducă la locașul sfânt un snop de orz, legănat într-o par­te și în alta, ce putea să simbolizeze învierea și consacrarea întregii recolte din acel an (Lev. 23, 10-11). A doua zi după sabat (Lev. 23, 15-16), în ziua a cincizecea de la începutul secerișului, se aduceau în dar Domnului și două pâini din prima recoltă de grâu (Ieș. 23, 16; 34, 22).

Ca unul care era crescut și educat în tradițiile religioase ale poporului iudeu, Apostolul Pavel a intuit care era simbolul aducerii primelor recolte la altar, încât a fost cel dintâi scriitor nou-testamentar care a declarat că Hristos-Domnul, cu prilejul Învierii Sale, a devenit primul rod al nemuririi, iar mai apoi, la a doua venire a Sa, toți cei ce sunt ai Lui vor fi, de asemenea, roade ale nemuririi (I Cor. 15, 23), adică cele dintâi roade ale învierii tuturor. Prin extensie, văzând continuitatea incontestabilă a celor două Testamente și faptul că sărbătorile principale ale Vechiului Testament au fost transferate direct în Biserica creștină, adică Paștele, Sărbătoarea Azimelor (Învierea) și Sărbătoarea Săptămânilor (Ziua Cincizecimii), am putea spune că, pentru noi creștinii, trimiterea Duhului Sfânt în Biserică, ce a avut loc tot în ziua Cincizecimii, adică a Cincizecea zi după Paști (Fapte 2, 1), se constituie în cea dintâi mare roadă a Duhului în lume.

Începutul „recoltării” sufletelor

Este de menționat deosebirea radicală între cele două sărbători. Dacă la iudei Cincizecimea era o sărbătoare a recoltei, celebrată cu tot fastul de rigoare la încheierea secerișului, Rusaliile la creștini marchează începutul recoltării sufletelor pentru Împărăția lui Dumnezeu, a celor care vor crede în Hristos ca Domn și Mântuitor. În esență, această sărbătoare creștină poate Însemna tot un fel de seceriș, dar de o cu totul altă natură, un seceriș cu rod mult mai bogat, ce va dura până la finele veacurilor, când Dumnezeu va strânge toată recolta în hambarele Împărăției Sale.

Termenul de „Rusalii” derivă de la cuvântul „rosa” (trandafir), deoarece de fiecare dată sărbătoarea cade în perioada înfloririi trandafirilor. Baza acestei sărbători o constituie unicul text din cartea Faptele Apostolilor relatat amănunțit de Sfântul Luca (cap. 2, 1-13). Acesta începe prin a sublinia că s-a împlinit făgăduința lui Iisus, Care spusese mai înainte de a fi preaslăvit de către Tatăl: „Multe am să vă grăiesc vouă, dar nu le puteți purta acum; iar când va veni acela, Duhul adevărului, vă va învăța pe voi tot adevărul” (In. 16, 12-13; Mc. 4, 33). Sfântul Luca ne încredințează că această făgăduință s-a împlinit întocmai: „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau adunați cu toții împreună în același loc. Și deodată a venit din ceruri un vuiet mare, ca un vâjâit de vânt puternic, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat împărțite niște limbi ca de foc și s-au așezat câte una pe fiecare din ei. Și s-au umplut toți de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea lor Duhul a grăi”. Se arată că evenimentul a avut loc pe la ceasul al treilea din zi, adică orele 9 dimineața.

Erau cu toții adunați în același loc, tot într-o zi de Duminică, pentru a se ruga împreună, ceea ce ne arată că Duhul vine la noi doar atunci când suntem în comuniune de rugăciune, când ne reculegem, când ne adunăm din prea multele și deșartele împrăștieri ale lumii, când intrăm în sanctuarul sufletului ca să-I pregătim casă Duhului. Numai prin rugăciune devenim accesibili Duhului Sfânt, adică suntem conectați la lucrarea Lui. Pe lângă cei 12 Apostoli veniseră și ceilalți ucenici ai lui Iisus, până la numărul de 120 (vers. 15) pentru a se ruga împreună în așteptarea făgăduinței Domnului: „Veți lua putere când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului” (cap. 1, 8). De față erau și femeile credincioase, care-L asistaseră și petrecuseră pe Iisus până la groapă, aflate și ele la rugăciune, dintre care nu lipsea Sfânta Fecioară Maria, mama lui Iisus. Așadar, se aflau acolo adunați oameni de toate vârs­tele, bărbați și femei. Așa se justifică cuvintele lui Petru, ca răspuns pentru cei care-i acuzau că sunt beți: „Oamenii aceștia nu sunt beți, cum credeți voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi, ci se împlinește ceea ce a fost spus prin prorocul Ioel: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor proroci, tinerii voștri vor avea vedenii și bătrânii voștri vor visa vise. Chiar și peste robi și peste roabe voi turna în zilele acelea din Duhul Meu și vor proroci” (cap. 2, 17-18, cf. Ioel 3, 1-2). Când zice „peste toată făptura” înseamnă tot neamul omenesc, fără nici o excepție, fiindcă darurile Duhului se revărsau peste oameni în trei moduri, după cum sunt descrise: primul corespunde darului profetic în sens strict, iar al doilea și al treilea indică mijloacele prin care Dumnezeu comunica frecvent revela­țiile Sale, în perioada Vechiului Testament, visurile (vezi cazul lui Iosif, Fac. 15, 2) și viziunile (Is. 6, 1; Iez. 1 și 10; Dan. 10, etc.). De acum, Duhul nu mai face nici o diferențiere între oameni, după cum o va spune și Sfântul Pavel: „Nu mai este sclav, nici liber, căci toți sunt una în Hristos” (Gal. 3, 28; Col. 3, 11). Duhul se dă deci din abundență, căci zice „voi turna” cum se toarnă apa și de aceea nu întâmplător în Evanghelia de astăzi Hristos compară Duhul pe care-L va trimite cu apa cea vie: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (In. 7, 38). Se știe bine că acolo unde lipsește apa, viața nu poate exista, iar dacă nu este Duh Sfânt, nici viața spirituală nu se poate dezvolta spre viața cea veșnică.

Prezența și lucrarea Duhului înainte de Întruparea Domnului

Să nu se creadă cumva că iudeilor le-ar fi fost cu totul străină Persoana și lucrarea Duhului Sfânt în lume, în general și în istoria lor în mod cu totul aparte. Mai toate cărțile Sfintei Scripturi ne vorbesc des despre lucrarea Duhului ca una care este nedes­părțită de cea a lui Dumnezeu Tatăl. Definit cu termenul ebraic de „Ruah”, aflăm despre Duhul că a luat parte activă la apariția vieții pe pământ, când se spune că plutea sau Se mișca pe deasupra apelor pustii de viață (Fac.1, 2). Așadar, de la începuturi Acesta este împreună lucrător cu Dumnezeu, fiindcă este numit „Duhul Său” și a fost revelat ca și Creator de viață cu o permanentă lucrare de susținere și multiplicare a acesteia. Fiind tot Dumnezeu, este și El veșnic și atotprezent, după cum declară cu emfază psalmistul: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău” (Ps. 138, 7). Când Dumnezeu a inițiat dialogul cu omul a făcut-o tot prin Duhul. Scriptura ne spune că același Duh îi inspira și îi determina pe profeți să vorbească despre Dumnezeu și în numele Lui. Ni se spune de Moise că avea atât de mult Duh în el încât, din iconomie, Dumnezeu a luat din Duhul care era peste acela și L-a pus și peste cei 70 de bătrâni aleși să-l ajute în lucrarea sa (Num. 11, 16-17). Iar, dovada concretă că au primit pe Duhul a fost că au început și ei să profe­țească, adică să-L laude pe Domnul, după cum le dădea lor Duhul, nu neapărat să vestească evenimente viitoare. Așa s-a întâmplat și cu tânărul Saul. De îndată ce a fost uns ca rege peste evrei, a venit Duhul lui Dumnezeu peste el și l-a transformat într-un alt om, încât întâlnindu-se cu o ceată de proroci a început să prorocească împreună cu aceia, adică să cânte în cinstea Domnului, lăudându-L (I Reg. 10, 5).

Duhul nu ia vieți, ci dă viață

Lecturând cărțile biblice, putem observa că în vechime Duhul se dădea doar anumitor persoane, atent selectate de Dumnezeu, în vederea îndeplinirii unor misiuni speciale în favoarea poporului din care făceau parte. S-ar putea spune că Duhul se dădea cu multă economie, ca să nu zicem cu zgârcenie chiar, întrucât doar un număr mic de oameni ce primeau autoritatea de a îndeplini anumite slujbe de conducere sau profetice erau înzestrate cu Duhul. Astfel, Dumnezeu a luat o parte din Duhul care era asupra lui Moise și l-a dat celor 70, iar mai târziu a luat din Duhul care era asupra lui Ilie și l-a trimis peste Eli­sei. De ce? Aflăm tot din Scripturi. Cei ce primeau pe Duhul nu rămâneau cu El pe termen lung, ci se bucurau limitat de puterea și lucrarea Lui, cât să își îndeplinească misiunea. Unora le dădea puteri fizice ieșite din comun, asemenea viteazului Samson, care L-a avut pe Duhul doar pentru un timp limitat (Jud. 15, 14). Totodată, persoanele asupra cărora venea Duhul, cu excepția unor arhierei de vocație, nu-L puteau transmite și altora, fiindcă nu le aparținea efectiv. În acele timpuri, ca și acum, cel care nu se dovedea a fi vrednic de Duhul Îl putea pierde. În cazul regelui Saul (I Reg. 16, 14) în locul Lui a venit un duh rău, demonic. David era pe deplin conștient de primejdia pierderii Duhului și de aceea Îl implora pe Dumnezeu să nu ia Duhul Său cel Sfânt de la el (Ps. 50, 12). Probabil că se referea, în primul rând, la Duhul pe care L-a primit în momentul ungerii ca rege și de aceea prin acele cuvinte Îi mai cerea Domnului să nu-i retragă nici mandatul de domnie, așa cum făcuse cu predecesorul său Saul. În orice caz, dintre lucrările Duhului Sfânt în lume se remarcă de către psalmist că viața însăși nu poate continua fără El: „Tu trimiți Duhul Tău și toate sunt create și înnoiești fața pământului” (Ps. 103, 31). În nici un caz, deci, Duhul nu ia vieți, ci oferă viața și o susține.

Este important să înțelegem bine textele biblice care ne vorbesc despre lucrarea Lui în lumea văzută. Am auzit de multe ori în biserică fragmente din psalmi traduse eronat, cum ar fi spre exemplu Psalmul 102, 17 în forma: „El (Dumnezeu) a cunoscut făptura noastră și Şi-a adus aminte că țărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, că duh a trecut peste el (adică peste om) și nu mai este…” Este greșit să spui despre Duhul că ar avea și menirea de a omorî oameni. Psalmistul zice cu totul altceva. El compară fragilitatea și efemeritatea vieții omului cu o floare. Cum însă în ebraica biblică termenul „Ruach” are două semni­ficații, „vânt” și „duh”, ca de altfel și corespondentul său în greacă „pnevma”, se pare că de aici a apărut confuzia în limba română. Comparând viața omului cu o floare, psalmistul zice: El cunoaște zidirea noastră, El Își aduce aminte de făptura noastră… viața omului este ca o floare, că vânt trece peste ea și nu mai este și nu se mai cunoaște locul ei (al florii). Prin urmare, dacă este o eroare să spui că vântul omoară oameni (fără numai de cazuri izolate de cicloane), cu atât mai greșit este să spui că omoară Duhul. Dimpotrivă, Duhul este numit „Vistier al bună­tăților și Dătător de viață” (vezi rugăciunea „Împărate Ceresc”). A se vedea și la profetul Iezechiel (36, 26-27; 37, 14). Este adevărat că omul moare de îndată ce i se retrage duhul, după cum ne spune iarăși psalmistul, care nu era străin de lucrarea Duhului pentru menținerea și proliferarea vieții pe pământ când zice: „Retrage-vei Duhul Tău și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce”, și iarăși: „Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului” (Ps. 103, 30). Deși în Scriptură se vorbește despre un singur Duh, lucrările Lui sunt diferite. Când se atingea de anumiți oameni le sporea mult puterile fizice (Jud. 6, 34; 11, 29; 13, 25; 14, 6; 15, 14), le dădea capacitatea de a conduce un popor (I Reg. 16, 13; II Reg. 23, 2) sau de a vesti evenimente viitoare, ca în cazul profeților, iar când se atinge de trupurile moarte, grație Duhului, acelea învie (Iez. 37).

După cum spuneam, acele persoane erau doar atinse de Duhul, dar nu știm dacă erau și purtătoare de Duh pe care să-L poată transmite și altora, ca în cazul Domnului Hristos. El Însuși ne spune că Duhul Domnului este pe El (Lc. 4, 18), iar Ioan afirmă că „a văzut pe Duhul cobo­rându-Se din cer ca un porumbel și a rămas asupra Lui” (In. 1, 32), și tot Duhul L-a dus în pustie ca să fie ispitit. El trimite pe Duhul numai după Înălțarea la ceruri, fiindcă Fiul este egal cu Tatăl, împreună Dătător de Duh, dar și pentru a-i face pe toți să creadă și să înțeleagă că El este puterea Tatălui (I Cor. 1, 24), zice Sfântul Chiril al Alexandriei.

Dacă urcarea lui Iisus la ceruri a fost una discretă, venirea Duhului a fost percepută auditiv, aidoma zgomotului unui vânt puternic și vijelios și vizual sub forma unor limbi ca de foc, care s-au așezat pe fiecare dintre cei prezenți. Istoria mântuirii ne spune că Duhul lui Dumnezeu S-a manifestat în lume sub felurite forme: vânt vijelios, ca într-o mare fur­tună sau „ca un foc urmat de un susur blând și subțire” (a se vedea cazul profetului Ilie: III Reg. 19, 12).

Ne reține atenția faptul că, la Rusalii, Duhul S-a manifestat ca un foc însoțit de o mare vijelie de vânt, după care apar niște „limbi ca de foc”. Dificil este a înțelege de ce Hristos, îndată după Înviere, L-a împărtășit doar Apostolilor pe Duhul, nu și femeilor, iar acum o face pentru a doua oară, dându-L și unora, și altora. Prima dată L-a dat oare incomplet? Doar parțial? Cum spuneam, deși Duhul este Unul singur, darurile Lui pot fi felurite. Cu prima ocazie le-a dat acelora un dar care să-i reconforteze sufletește, să-i scoată din starea de șoc, de teamă și din anonimatul în care se aflau, dar în primul rând să-i hirotonească pentru o misiune grea în care vor fi confruntați cu multiple obstacole și opoziții de tot felul și pe toate planurile. A doua oară le trimite pe Duhul mobilizator și fervoarea misiunii ca să-i determine să procedeze neîntârziat la vestirea mesajului Evangheliei. De aceea, sugestiv Duhul le apare în chipul unor limbi. Se știe bine că dintotdeauna credința s-a născut, se naște încă și crește din ascultarea cuvântului. Ca și altădată profeții, Apostolii trebuiau să fie martori ai lui Hristos, adică să dea mărturie verbală despre El. Iar limbile erau ca de foc ­fiindcă erau de la Duhul și fiecare se cuvenea să vorbească cu mult entuziasm, cu fervoare sfântă, dar mai ales cu convingere. Înfăți­șarea focului poate fi totodată și un avertisment divin că Duhul poate să-i ardă cândva pe cei ce nu primesc mesajul Evangheliei. Textul ne mai sugerează că Duhul Sfânt a venit ca un vânt vijelios. Asemănarea nu este deloc întâmplătoare. Oricine știe cât de benefică este lucrarea vântului, secondat de activitatea gâzelor, care la momentul oportun favorizează polenizarea florilor și, implicit, asigurarea imensității roadelor pe pământ. Când acești factori lipsesc, nu mai sunt șanse de roade. De aceea, în spațiile închise, unde lipsesc curenții formați de vânt, cum ar fi în sere, fermierii sunt obligați să recurgă la serviciul unor bondari care să facă această lucrare. Pe plan spiritual, când lipsește prezența Duhului, sufletele rămân și ele pustii de roade și mor în veșnicie.

Forța extraordinară a iubirii divine

Când la Rusalii Duhul S-a manifestat ca un suflu năprasnic, aceasta vrea să exprime și forța extraordinară a iubirii divine, care erupe în lume, în Biserică și în suflete. Prezența Duhului și, totodată, a iubirii divine din momentul Rusaliilor a rămas constantă în Biserica lui Hristos. Ni se spune că toți cei prezenți, bărbați și femei, s-au umplut de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum, le da Duhul să vorbească” (vers. 4). De notat că Duhul le-a dat acest dar nu pentru ei înșiși și nici ca să impresioneze pe cineva, ci ca să fie capabili să-L vestească pe Hristos tuturor iudeilor veniți din cele 16 neamuri ale pământului, pe unde fuseseră disipați de vitregiile istoriei și nu mai vorbeau limba aramaică, iar aceia au putut înțelege mesajul fiindcă Apostolii vorbeau în limba țării lor. De aceea se și întrebau cu mirare: „Oare nu sunt aceștia ce grăiesc toți galileeni? Și cum auzim fiecare limba noastră în care ne-am născut?” (cap. 2, 7-8). Se subîn­țelege că s-au născut și trăiau în alte țări, iar aici veniseră doar pentru marea sărbătoare a Cincizecimii, după cum îi obliga legea lui Moise, dar ei nu mai înțelegeau limba aramaică a iudeilor din țară. Așadar, Domnul în toate S-a ținut de cuvânt ca să se ducă mesajul „mai întâi către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mc. 10, 6; 15, 24), or se pare că cele pierdute erau cele din afara Ţării Sfinte. De menționat că acest dar li s-a dat și altor creștini din Biserica primară, cum a fost și cazul lui Corneliu sutașul, dimpreună cu toată familia lui (Fapte 10, 44-48), și al altora. La alții, acest dar era secondat și de cel al prorociei (Fapte 19, 5-6) și de alte harisme (I Cor. 12, 10, 30; 14, 5-6, 13-16 etc.). Erau niște daruri cu totul speciale, care au ajutat la convertirea păgânilor și la răspândirea Evangheliei, dar, din păcate, cu vremea, acele daruri s-au pierdut. Cu toate acestea, Duhul a rămas prezent și lucrător în Biserică. Tot ceea ce s-a făcut bun de la întemeierea ei și până astăzi este lucrarea Lui. Grație Duhului s-au făcut evanghelizarea lumii, convertirile individuale sau colective și tot El a dat și dă curaj martirilor. Cu alte cuvinte, ceea ce este sufletul pentru trup este Sfântul Duh pentru Biserică, zicea Fericitul Augustin.

Cu toate că revărsarea Duhului în lume, la momentul Cincizecimii, s-a manifestat atât de spectaculos, terifiant am putea spune, totuși lucrarea Sa în sufletul omului este una foarte discretă. Dacă se spune că la Botezul lui Iisus „S-a pogorât în chip de porumbel și a rămas asupra Lui” (In. 1, 32) ar putea fi un avertisment pentru noi că Duhul Sfânt poate fi pierdut temporar, ori chiar pentru totdeauna, dacă nu dorim și nu știm să-L păstrăm, dar mai ales dacă nu facem nimic pentru a-L merita. În simbolistica orientală, dar nu numai, porumbelul era chipul blândeții, al delicateții, al purității și al nevinovăției și, mai ales, al atașamentului de durată. Porum­bița mai este și simbolul iubirii și al atașamentului Duhului și implicit al lui Dumnezeu față de poporul Său, al atașamentului divin față de sufletele oamenilor. Înțe­legem, astfel, de ce Duhul Sfânt se mai numește și „Paracletul”, adică apărătorul, întrucât pledează în favoarea noastră și ne apără cauza înaintea tronului divin.

Când primim Duhul

Învățătura Bisericii noastre este că Îl primim în momentul botezului în numele Preasfintei Treimi, dar din Biblie rezultă că mai sunt și alte căi. Din Fapte 2, 41 reiese că cei 3.000 au primit mai întâi credința, au primit Duhul și după aceea s-au bo­te­zat. Tot Sfântul Luca ne spune că, pe când Petru vorbea despre Hristos în casa lui Corneliu, „S-a pogorât Duhul Sfânt peste toți cei care ascultau cuvântul, tot în chip văzut, ca la Cincizecime, deoarece cei care veniseră cu Petru au rămas uimiți văzând că darul Duhului Sfânt S-a revărsat peste nea­muri, căci îi auzeau vorbind în limbi străine”. Atunci Petru a zis: „Se poate opri apa ca să nu fie botezați aceștia, care au primit Duhul Sfânt ca și noi”? (Fapte 10, 44- 47).

Dacă Se comportă aidoma vântului, „care suflă unde voiește și nu știi de unde vine și nici unde se duce” (In. 3, 8), înseamnă că nu este condiționat de o anumită lucrare, ci de disponibilitatea inimii noastre de a-L primi. Cel care L-a primit și Îl are pe Duhul în inima lui Îl are în același timp și pe Hristos, fiindcă sunt de nedes­părțit. Semnul că cineva are pe Duhul în el este acela că are roade ale credinței creștine: „iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, statornicia în credință, facerea de bine, bunătatea, credința, blândețea, modestia, cumpătarea în toate (hrană, băutură, îmbrăcăminte, viața simplă etc.) și castitatea” (Gal. 5, 22-23).

Să priveghem, deci, permanent asupra integrității credinței și faptelor noastre pentru a nu-L întrista pe Duhul Sfânt (Efes. 4, 30), care poate locui ca într-un templu (I Cor. 6, 19) în sufletul creștinului sau îl poate părăsi dacă găsește în el ceva necurat. Dacă El a venit de bunăvoie în sufletul omului și fără să-i violenteze voința, ba mai mult, îi mai dă gratuit și niște daruri, odată venit, condiționează rămânerea Sa de colaborarea credinciosului cu El. Se amăgesc acei creștini, indiferent de locul pe care-l au în Biserică, dacă își închipuie că Duhul lui Dumnezeu va rămâne în ei chiar dacă fac păcate grave și nu încearcă nici un fel de pocăință.

Din clipa primirii Tainei Sfântului Botez sau a convertirii, creștinii au primit în ei pe Duhul, Ce este reînnoit și amplificat prin fiecare Sfântă Taină, când are loc în sufletul omului o mică și nouă Cincizecime, deoarece Se coboară Duhul în chip tainic asupra primitorului și în acea clipă acela „este pecetluit”, după spusele Sfântului Pavel, „primind în inimă arvuna Duhului” (II Cor. 1, 22; 5, 5) care-i oferă viața veșnică. Duhul Care sălășluiește în om poate fi întristat (Efes. 4, 30). Îl întristezi pe Duhul când îl întristezi pe aproapele, când îl nedreptățești și când nu te preocupă deloc mântuirea propriului suflet. Cel mai mult Îl întristăm, însă, când cădem în păcatul cultului persona­lității, al autosuficienței. După cum discret Se pogoară în sufletul pregătit cât de cât să-L primească, la fel de discret și rapid se retrage, lăsând sufletul pustiu și copleșit de tristețe că a pierdut garanția mântuirii.

                      Pr. Prof. Univ. Petre Semen – 16 Iun. 2019