Învăţămîntul fără logică

Reformele neduse pînă la capăt şi instabilitatea miniştrilor sînt semne că sistemul de învăţămînt public îşi caută echilibrul. Schimbările de faţadă, făcute de dragul aparenţei, nu creează stabilitate, ci doar amînă inevitabilul: o discuţie despre locul şi rolul şcolii în societatea democratică, sumele de bani pe care le putem aloca pentru educaţie şi eficienţa cheltuirii. Fiecare leu consumat pentru şcoli şi profesori trebuie chivernisit, nu risipit!

Ca orice sistem uman, învăţămîntul trebuie condus de un om care îl cunoaşte din cap în coadă. Ultimii miniştri au fost în afara realităţii, n-au acţionat pentru schimbare, au fost pasivi, fără idei reformiste. Ministerul Educaţiei pare o moară de măcinat bani, iar efectul este deplorabil, 50% din absolvenţi nu iau note de trecere la examenele de final de ciclu şcolar. În schimb, sistemul emite statistici cu 75%, dar evită să ne informeze că 280.000 de copii au părăsit sistemul înainte de vreme şi nu urmează nici o formă de învăţămînt.

Practic, 25% dintre cei care intră în clasa I ajung să absolve zece clase sau liceul. Or aceste statistici sînt evitate, căci sînt ruşinoase, arată că şcoala are un randament de 25% şi nu-şi îndeplineşte rolul de a forma competenţe şi a fixa noţiuni de cultură generală necesare în societatea informatizată şi globalizată.

Am pornit în urmă cu 30 de ani de la un sistem care îi învăţa pe elevi că societatea socialistă este cea mai bună dintre toate, însă mirajul lumii libere ne-a cucerit după 1989 şi jumătate din populaţia activă a emigrat pe motive economice. N-au avut nevoie de şcoală, deoarece în agricultură şi la construcţii e nevoie de ucenicie practică. Românii care n-au reuşit să înveţe limba ţării gazdă au muncit cîţiva ani şi s-au întors acasă cu banii adunaţi, investindu-i în case şi confort (mii sau cel mult zeci de mii de euro).

După aderarea la UE, şcoala românească a introdus studiul intensiv al limbilor străine şi al tehnologiei informaţiei, astfel că azi emigranţii sînt acceptaţi în posturi calificate. Ne lovim însă de faptul că ţara cheltuie sume importante pentru formarea profesională, iar absolvenţii emigrează imediat şi sînt primiţi cu braţele deschise în occident, cu echivalarea diplomelor. Ca efect, statul acordă mai puţine burse universitare şi în viitor vor fi şi mai puţine.

Numirea unui nou ministru al Educaţiei întîrzie, dar sperăm că va fi un om capabil să vadă viitorul şi să ne convingă. Ca părinţi, ne dorim ca şcoala românească să urmeze modelul norvegian, în care elevii au mai mult timp nestructurat. Să realizeze un echilibru între disciplinele bazate pe logică (matematica, fizica) şi cele bazate pe memorie (istoria, geografia). Scopul actual este crearea unei legături cu lumea reală, educaţia economică şi antreprenorială fiind nevoia maximă din această epocă. Lecţiile practice să le domine pe cele teoretice, nu invers.

Profesorii invocă lipsa de disciplină a elevilor. Aşa este, însă disciplina nu poate fi impusă. Nu degeaba li se spune materiilor şcolare şi discipline şcolare! Cadrele didactice să ştie că dacă nu reuşesc să-i ocupe pe elevi, atunci aceştia îşi vor găsit altceva de făcut. Prin urmare, atitudinea oamenilor de la catedră este distructivă, nu a celor din bănci. Noul ministru trebuie să ştie că timpul liber este pentru a socializa, nu pentru a studia. Să înţeleagă că şcoala nu are voie să-i streseze pe elevi, ci să-i ferească de stres şi să-i înveţe cum să trăiască fericiţi. Se spune că cei mai fericiţi sînt matematicienii (se ocupă cu ideile), iar cei mai nefericiţi sînt cei cu meserii de care depinde viaţa oamenilor (medici etc.).

Să punem în fotoliul de ministru un intelectual onest, care gîndeşte pentru elevi şi pentru contribuabili!

Autor: Nicolae Goja

Sursa: Graiul Maramureşului