În vremurile acestea confuze, pe care le vrem limpezite cât mai repede, calmul omului în lume este un tărâm râvnit. Neliniștea vine din tăcerea noastră, din întrebări cărora nu le răspundem, sau poate tocmai din nerăbdarea de a scăpa de această presiune. Nu mai putem călători în voie, să ne întâlnim relaxați cu cei dragi, ori cu locuri care stârnesc emoții, îmbogățesc spiritul, alungă monotonia. Vă propun un text cu aerul uimirii, cu stări sufletești în premieră, care ocolește agresivitatea cotidiană. O întâmplare departe de țară, pe un țărm portughez, eu purtând muntele Gutâi în spate. Nu credeam că voi fi izbit, în toată alcătuirea mea, de întâlnirea cu Apele Imense.Cum viața nu mi-a oferit multe călătorii, fiecare ieșire în lume, am trăit-o cu o mare intensitate. Așa mi s-a întâmplat și la prima mea întâlnire cu Oceanul. Eu, omul de la munte, rostuit în miracole doar de vicleana mătrăgună, crescut pe cărările înguste ale oilor, în energia viforoasă a pădurii, nu credeam că mă voi întâlni cu simbolul nemărginirii. Care locuia în memoria mea desprins din fascinația basmelor. Nu știam cum voi reacționa în fața volburii oceanice. Mi-a fost dat și mie să văd de aproape îndârjirea țărmului lovit de forța năprasnică a apei. M-am gândit atunci, pe un țărm portughez, că mările sunt romantice, inspiratoare. Oceanul este baroc, sau gotic, chiar suprarealist.
Marea poate fi asemănată, cel mult, cu o femeie îndărătnică. Oceanul este un Neptun arțăgos, un cer furtunos, care-ți întoarce spatele. Chiar poți vedea spinarea uriașă a unei balene care despică apa. Marea este un timp sonor, chiar are muzică, este metafora iubirii, cum ne învață domnul Eminescu. Oceanul este infidel în nemărginirea lui, viclean în ispita despărțirii de țărm. L-am văzut furios, chiar orb de furie, sub lumina iertătoare a stelelor. Marea, făcând o reverență în fața ei la Montpellier, mi-a dăruit puterea cuvântului. Oceanul, dimpotrivă, mi-a răpit-o.
Prima dată în viața mea m-am întâlnit cu Oceanul la San Petro del Moel, din districtul Leiria, cel mai vestic loc al Europei. Trecusem pe lângă Alpi și am rămas uimit, nu de înălțimea lor, ci de măreția unui gest, al lui Hanibal, care i-a traversat cu elefanți cu tot. Vedeți la ce sunt folositoare lecțiile de istorie? Muntele, Marea, Oceanul. Trei stări cosmice interioare ale omului. Omul fiind chiar eu. În fața Oceanului am avut sentimentul că mă îndepărtez de Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama că El iubește Marea. După cum mărturisesc și Cărțile Sfinte.
Lângă țărm, aproape de mine, o stâncă îndârjită stătea în fața Oceanului. Era un fel de om care se împotrivește primejdiilor. Și chiar le învinge. Dar eu iubesc la nesfârșit Marea, pe care o cunosc din tinerețe ca pe o mireasă cosmică. O, atunci parcă m-am îndepărtat de cer în fața Oceanului! Care trădează marile taine ale mărilor. O, masculinule Ocean! Acolo m-am gândit că marea este o femeie, iar Oceanul un bărbat. Acolo, pe un vânturat țărm portughez, am văzut ființa Aurorei. Se spune că locuitorii țărmului nu văd soarele răsărind din Ocean, ci numai apusul în Apele Imense. Oricum, prima întâlnire cu Oceanul putea să-mi schimbe viața. Pentru mine era prea târziu.
După un deceniu, și mai bine, m-am reîntâlnit cu Oceanul, același Atlantic, pe Coasta de Est a Americii, la Rehoboth Beach, statul Delaware. Nu am mai avut sentimentul uimirii, nici frica de nemărginire. Metaforele s-au mai potolit. În locul stâncii de pe țărmul portughez, în care loveau apele neliniștite, acum era Marco, cel obișnuit cu Apele Imense, pe care le îmbrățișa. Ce calm era Marco în fața Oceanului! Eu m-am luat după el, și am devenit, asemeni lui, prunc calm, în fața nemărginirii. Așa mi-am apropiat misterul apelor nesfârșite. O, cum te pot îmblânzi pruncii! Poate v-am dat o cărare spre visare! Să mai scăpăm de presiunea acestei lumi fără forme egale. Un fel de Ocean nevăzut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu