Pintea Viteazul, istorie și baladă

de Gheorghe PARJA

 Recent, am fost la Bistrița, unde, într-o împrejurare prielnică, prietenul, preotul și poetul Ioan Pintea mi-a dăruit cartea „Colo sus pe munte verde,” de Radu Niculescu, tipărită cu sprijinul Consiliului Județean Bistrița-Năsăud (președinte Radu Moldovan), prin Biblioteca Județeană „George Coșbuc” din Bistrița-Năsăud (director Ioan Pintea). Îndemnul a fost să o citesc, deoarece în prima parte este o monografie dedicată lui Pintea Viteazul. Până la vârsta pe care o am, mi-am format o icoană a haiducului din povestiri duioase, edulcorate, din balade și mai ales din poveștile oamenilor din Budești, unde mi-am petrecut câțiva ani din copilărie. Apoi a fost filmul, așa cum a fost. Dar a venit ceasul lecturii cărții.

Cine este autorul? Am descoperit un mare cercetător al folclorului românesc, discipol al savantului Mihai Pop, de care îl apropia aplicarea metodei structuraliste în interpretarea folclorului. A fost unul dintre cei mai înzestrați și mai bine pregătiți cercetători în domeniul folclorului din a doua jumătate a secolului XX. Dacă poligloții generației vechi de folcloriști erau Petru Caraman și Mihai Pop, cel al generației de după 1960 era, cu certitudine, Radu Niculescu. Știa șapte limbi străine. S-a manifestat de timpuriu în activități științifice peste hotare. A făcut un stagiu de cercetare la Laboratorul de antropologie socială al lui Claude Levi-Strauss din Paris. La Urbino, în 1971, a prezentat împreună cu Anca Giurchescu, în premieră mondială, o comunicare despre semiotica dansului popular românesc. Elita vremii i-a remarcat maxima rigoare științifică. S-a stins din viață în anul 1987, înainte de a împlini 50 de ani.
În anul 1961, a susținut prima comunicare dedicată lui Pintea Viteazul, ca personaj istoric, la Sesiunea tinerilor folcloriști din România. Apoi își va extinde cercetările asupra baladei. În activitatea lui Radu Niculescu, subiectul a devenit o preocupare de lungă durată. Monografia Pintea Viteazul se compune din două părți distincte, echilibrate ca dimensiuni. În prima parte sunt comentate, folosind surse istorice din arhive, împrejurările haiduciei lui Pintea, contextul istoric și datele personalității, iar în partea a doua se referă la baladă. Practic, avem o monografie istorică și una folclorică, între ele fiind puternice întrepătrunderi. Partea istorică e documentată, epurată de ornamente anecdotice ale unor autori mai vechi, produse ale imaginației care nu aparțin realității istorice.
Cum scrie autorul în încheierea primei părți a monografiei, „forța, inteligența și geniul acțiunii lui Pintea rezultă pe deplin din ariditatea documentelor.” În schimb, folclorul poetizează istoria, o esențializează, fără a o falsifica și ne prezintă un Pintea „erou de epos al părților de miază-noapte – un Achile pur, grav, naiv, dar inflexibil al conștiinței populare românești.” Etnologul Ion Taloș, în prefață, socotește că sunt cele mai frumoase cuvinte scrise vreodată despre Pintea. Două principale versiuni se confruntă în legătură cu locul nașterii haiducului. Este varianta lui Ioan Mihály de Apșa, care afirma în lucrarea consacrată nobleții maramureșene, că Pintea ar fi dintr-o familie din Budești. Cealaltă versiune este că Pintea ar fi fost de prin părțile Lăpușului, din satul Măgoaja. Cercetătorul dă crezare versiunii Măgoaja, aflând și documente ilustrative în acest sens. Convingătoare sunt cele aduse de învățătorul Vasile Rebreanu, tatăl marelui scriitor Liviu Rebreanu, care scrie: „a fost fecior de nație românească și după cum se vorbește chiar de viță nobilă.”
Cei interesați, printre care mă număr, pot afla rolul lui Pintea în contextul istoric al vremii. Sugestivă este scrisoarea generalului Loewenburg, căruia băimărenii îi trimit pe unul din oamenii lui Pintea, prins de gărzile orașului, cu o suită de întrebări formulate la cererea unor negustori greci prădați de haiduci. Sunt aduse în discuție documentele lui Gavril Nagszegi, mic nobil român, în care se vorbește despre Pintea. Este analizată răscoala lui Rakoczi, la care participă și haiducul nostru cu cetele lui. Unde Pintea a jucat un rol însemnat în condițiile unei răscoale. Este consemnată și moartea lui Pintea, care “ar fi fost rănit și căzând prizonier ar fi fost ucis de senatorul Ștefan Decei, în august 1703.”
Imaginea lui Pintea din balade începe din anul 1851, colecția Marienescu și până prin anii 1960. O constatare a lui Radu Niculescu: “fabulația legendei reproduce aidoma adevărul istoric.” De pildă părul lui Pintea, pus pe poarta cetă­ții Baia Mare, nu este o invenție poetică, ci o reproducere directă a codului penal feudal, care prevedea ca părți ale corpului celor condamnați la moarte să fie expuse în părți vizibile. Deși aria de cercetare a autorului au fost ținuturile Maramureșului și Năsăudului, autorul crede că Maramureșul este un important centru al baladei Pintea Viteazul și că aici, în mediul țărănesc maramureșean, ar fi fost create primele variante. De unde s-au răspândit în jur. Este o monografie documentată, cred singura de acest fel. Pentru mine, lectura cărții a fost o revelație.
Și îmi aduc aminte că în Danemarca, fiind oaspete al familiei Giurchescu, Lucian – regizor și Anca – etnolog, a fost evocată figura aparte a lui Radu Niculescu. Care ne-a lăsat prin studiile sale „un concentrat al problemelor cardinale cu care s-au confruntat cercetările românești de cultură populară din ultima sută de ani.” Iar pentru mine, monografia lui Pintea a fost o fericită descoperire.