de Gheorghe Pârja
Ulise,
eroul din războiul troian, rege în Itaca, rătăcitor pe ape și insule viclene,
s-a prelins spre noi în felurite închipuiri. S-a înfruntat cu furia mării, cu
voința zeilor și a destinului. Un erou magnetic pentru multe generații de
scriitori. Cum să nu fii fascinat de acea corabie, în care zeul Eol a închis
toate vânturile, care l-au ajutat pe Ulise să ajungă la cea mai profundă
metaforă a așteptării, soția Penelopa. A învins și ademenirea sirenelor,
mateloților le-a astupat urechile cu ceară, să nu fie ispitiți de magia
cântecului lor, iar el s-a legat cu frânghii de catarg. Penelopa a rămas cu
nădejdea venirii lui Ulise. Deși a fost asaltată de pretendenți regali, ea
rămâne în seama speranței. De aceea, în ziua sortită unei cununii, i-a pus pe
oaspeți la o încercare cu tâlc. Cea cu arcul, iar Ulise, necunoscut la
înfățișare, se dovedește cel mai bun arcaș. Povestea aceea s-a prelins spre
noi, poeții fiind iscusiți interpreți ai mesajelor.
Așa a
ajuns navigatorul Ulise în bucătăria unui distins poet din Maramureș, cu toate
simbolurile aduse prin vreme, și potrivite după chipul și energia lirică a
timpului nostru. Și a ajuns titlu de antologie lirică. Poetul, pe numele lui
Ioan Dragoș, un “rafinat/care te învață cum să privești/ semnul amiezii”, mi-a
arătat drumul spre sufletul miraculos al călătoriei. Ca să mă încurajeze, mi-a
povestit despre starea de oboseală a lui Heraclit, care, prin curgerea
fluviului, a descifrat „cea mai iscusită cugetare din veacuri.” În prima lui
călătorie, curajosul om de spirit liric, Ioan Dragoș, a fost și a rămas
cavalerul stăpân pe tâlcurile administrației juridice a județului, a țării, dar
și a altor Ținuturi lirice. Tăcerea lui, aparentă, ilustrează cumpănirea lumii.
Până nu demult, în fiecare dimineață, treceam pragul casei lui, în care
guvernau legile, și ne primeneam sufletul și mintea cu întâmplările zilei. Dar
alunecam și pe teritorii imprevizibile, provocați de vreo carte, ori de un nume
de confrate. Erau discuții scurte, dense, puse parcă într-un chenar geometric.
Când se încheiau, regretam, dar era lungă calea spre faptele zilei.
De când
Ioan Dragoș a lăsat legile pe seama altora, și s-a retras la poale de codru
des, ușa casei în care locuia este mereu închisă. Așa că nu știu dacă este
cineva înlăuntru. Doar doamna Flavia stă în pridvorul casei, și răspunde la
salutul matinal. Eu am un sentiment de argonaut care trece pe lângă o corabie
părăsită pe un țărm din Itaca. Pereții coridorului sunt mai strâmți, mai tăcuți,
mai singuratici. Personajele mai absente. Sunt dominate de viața hârtiilor. Și
asta este un fel de viață. Dar mie îmi lipsește aventura scriitorului care l-a
creștinat, vorba vine, pe Ulise prin poezie. Se poate și așa ceva. Deoarece
“poetul caută expresia pregnantă, versul izbitor, folosind întru acestea
imaginația”, aprecia Laurențiu, un tânăr rege, pe vremea aceea, dintr-o insulă
critică, învecinată cu cea a lui Ioan Dragoș, pe la care a trecut Ulise,
ospătându-se liric într-o bucătărie. Care și-a adus aminte de cuvintele
vrăjite, venite dinspre sirene, ale unui argonaut sever, pre numele lui
Nicolae, care în ciuda războaielor dintre cetăți, el reușea să întocmească
istorii literare.
Fără
emoție, acest argonaut de vază a scris că: „Lapidare și inteligente mi s-au
părut poemele lui Ioan Dragoș, sugestive, bogate în metafore, reci și puțintel
livrești.” Ulise din bucătărie a scris aceste aprecieri pe o piatră netedă, cu
povara uimirii, tocmite după firul cu plumb, pentru a ne feri de prăpastia
dintre timpurile verbului. Vedeți, poetul se poate întrupa în personaje râvnite
de istorie. Astăzi, în Ziua Sfântului Ioan Botezătorul, poetul Ioan l-a învățat
pe bunul lui prieten, Ulise, să scrie versuri. De aceea anticul personaj și-a
făcut timp să facă a doua lui călătorie, în Maramureș, chemat de insurgentul
poet născut pe meleagurile noastre. Prietenul meu, poetul Ioan Dragoș, m-a
făcut să locuiesc într-o nobilă dilemă: care-i poetul și care este eroul?
Amândoi s-au purtat cu mine suficient de drept: m-au lăsat să-i privesc pe
fereastră! De aceea nu prea am înțeles ce au vorbit. Am văzut că și-au strâns
mâinile, semn că se vor întâlni în Itaca, acasă la Ulise. Că Penelopa îi
așteaptă.
Până
atunci, La mulți ani! Ioanelor și Ionilor și altor arpegii ale acestor nume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu