Medalion literar

 

PEDEAPSĂ  MERITATĂ

 

Nu mi-s mai ierni cum fost-au altădată

Cu neauă multă, albă și curată,

Când scârțâia zăpada sub picioare

Și zgribulea cea rază de la soare.

 

Pe derdeluș demult nu-s mai copii

Îmbujorați la față și zglobii,

Mai peste tot e-o liniște-ntristată,

Ca iana asta cei mai mult, ploată.

 

Nu-i clacă în vecini, nu-i sărbătoare,

Nu toarce fusul tortul din fuioare,

Nu-s mai nici câini de pază-n bătătură,

Că nu-s mai hoți în noapte care fură.

 

Nu-s chemători la nunți, nu-i bucurie,

Duminica-s puțini la liturghie,

E desfundat cel drum spre țintirim

De câți se duc, de unde nu venim.

 

Nici crâșma nu mai e ca altădată,

Nu-i veselie, nimeni nu se-mbată,

Bolesc prea mulți se stat și nu de muncă,

Tot așteptând cea ziuă să se ducă.

                          **

Mi s-a topit speranța, n-are vlagă,

La prea puțini viața le e dragă,

Îmi moare veacu-ncet și e pe ducă,

Puțini din noi pe altul îl apucă.

 

Ce să mai faci cu ea, că-i rece, goală,

De la o vreme-i doar o lungă boală,

O ținem taină-n lacrima amară,   

Sub pleoapa unui gând ce ne-nfioară.

 

Nu are leac și nu-i nici o scăpare,

Îmi piere lumea-n valuri trecătoare

De boli necunoscute ce răresc,

Bătrâni și tineri, neamul omenesc.

                           ***

Te-ai cătrănit pe noi Mărite Doamne

Că suntem draci cu coadă și cu coarne,

Că ne-a-ntinat păcatul îndulcit

Și nu mai ești tu cela Preaiubit?

 

Așa-i  Mărite, hai, ne pustiește

Și-o altă lume peste noi clădește,

Că n-am știut pe asta s-o păstrăm

Și ce ne dai de-acuma, merităm.

 

04.01.2022

        Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

 

 

TAINIC  GÂND

 

Motto: Unde-mi ești frumoas-acum?

                Te-ai ascuns  în nori de fum?

 

În deșertul necredinței ce se-ntinde peste noi,

În oceanul de minciună ce ne-nvăluie în roi,

În cea lume păcătoasă ce din dâna se-ndulcește

Ce-n iluzii și visare vicioasă îmi trăiește,

 

În a lumii oră care poate mâine se sfârșește

De cât rău tot adunat-a și de cât păcătuiește,

Numai tu, ce-ai fost odată o codană preasmerită

Mai ești vieții mele încă, o icoană, aurită.

                              *

Mai ții minte cum atuncea, într-o vară lenevoasă      

M-a-ntâlnit a ta privire într-o clipă norocoasă,

Și topit ca lumânarea, m-a-nălțat până la nor,

Mi-a dat aripi de speranță, învățându-mă să zbor.

 

Doamne cum treceau atuncea nopți și zile-ntr-o clipită,

Când cu tine orice oră era una fericită,

Când sub faldurile lunii stam în strânsă-mbrățișare

Și-ți vindeam un pumn de stele, pentr-o dulce sărutare.

 

Și cât încă jurăminte nu făcutu-ne-am pe-ascuns,

Și în mutele cuvinte cîte Doamne nu ne-am spus,

Făr să știm c-atunci și-acolo era Raiul pământesc,

Cum a fost și n-o să fie nici-odată-n cel ceresc.

                                  **

Unde ești minunea lumii, unde oare te-am pierdut,

Că de-atunci tot mi te caut în cea lume din trecut,

Geaba vin tot rânduri - rânduri veri lungite, lenevoase,

Tu nu vii c-atuci odată, să-mi faci clipe norocoase.

 

Stai de-acum în alte brațe ce te strâng cu-nfiorare

Și ce-afost atunci, odată, poate că-i de-acum uitare,

Dar mai sper, c-o fi odată gândul să-l întorci n-apoi,

Să mai fim pentr-o clipită, în cel Rai, numai noi doi.

 

N-am să mi te las atuncea din a brațelor strânsoare,

Și topit de-a ta privire am să-ți dau o sărutare,

Ca-nnălțați în spre cerescuri să ne pierdem în vecie,

Nimeni urma să ne-o cate și de noi, nimeni să știe.

 

05.01.2022

         Mircea Dorin Istrate