Eu stau în oglindă ca într-un autobuz.
Mă așez la două rânduri de scaune în spatele meu,
la fel ca în autobuz, ca să mă pot vedea din spate
și să-mi admir capul ca un cartof
acoperit cu piele violetă.
Așadar stau în oglindă și cânt:
„Călătoresc, călătoresc,
Cu autobuzul eu călătoresc!”
Cânt și văd în ceafa celui cu cap de cartof
un mugur verde,
mugur verde, ochi verde, în ceafa violetă.
Privirile mele cad prizoniere,
privirile mele cad în captivitate în ochiul verde
din ceafa violetă a omului cu cap de cartof.
În captivitate privirile mele se fac elastice
ca bretelele.
Astfel capul meu e legat cu două bretele de
ochiul verde din ceafă
și încet, încet orbesc adică.
Prin geamul prăfuit al autobuzului văd peisajul
doar prin ochii celui ce stă
cu două rânduri de scaune în fața mea.
Astfel vederea lui se mută în capul meu,
iar ochii mei mici se mută în ochii lui mari.
„Oprește, oprește aici!” – strigă deodată
omul cu cap violet
către șoferul nevăzut din adâncul oglinzii
și oglinda își încetinește alunecarea
și cu scârțâit de frâne se oprește,
iar eu, legat cu bretelele ochilor de ceafa lui violetă,
sunt smuls din scaun și aruncat în praful drumului.
Acum stăm amândoi pe malul unui râu
lângă o salcie roșie.
Pe apa râului plutesc sute de paturi
și-n paturi
sute de oameni dorm ghemuiți.
„Prinde-te cu unghiile de suprafața peisajului,
căci în curând și patul nostru va trage la țărm!” –
zice omul cu cap violet.
Dar eu privesc cum, într-un nor de praf,
oglinda goală ca un autobuz gol
intră în perete și se îndepărtează.
(Preluat din revista „Steaua”, nr. 10/2021, p. 7)
Foto: Andrei Gazsi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu