La casa de omenie

 

                                                                                                de Gheorghe Pârja

De o vreme încoace, tresar și mă revolt când o seamă de comentatori, suficient de guralivi, spun pe la felurite guri de presă că noi, poporul ro­mân, nu suntem un popor. Cei care nu înțeleg că noi corespundem istoriei iau sintagma popor român și o scutură de parcă ar fi un covor plin de praf. Cred ei, naivii, că așa sunt preocupați de soarta celor mulți. Cert este că s-a format un curent, printre noi, în care reproșul, diluarea valorilor românești devin o îndeletnicire păguboasă. Nu sunt adeptul laudelor găunoase, dar am învățat, prin vreme, că în primul rând tu să crezi că faci parte dintr-un popor demn, cu calități ocrotitoare. Am citit cărți, scrise în urma unor profunde cercetări sociologice, în care autorii nu au ocolit unele năravuri ale noastre, dar au evidențiat valori cu care poporul român a traversat timpul. Cu calitățile am răzbit în istorie, nu cu defectele. Acum, mai mult ca niciodată, suntem chemați să fim laolaltă, iar pentru acest fel de a fi, spunea poetul, avem o pravilă numită legea românească.

Eu, cu creșterea mea prin sat, am învățat-o ca numindu-se omenie. Cel mai bun sfat părintesc când pleca pruncul în lume era: să fii de omenie! Am înțeles că, oricât de înzestrat ai fi, este bine să rămâi un om deschis spre nevoile și suferințele altora. Cu vremea, aceste atitudini au fost neglijate, ba chiar apostrofate, deoarece aparțin tradiției. Creștinei atitudini a omului față de faptele zilei. Acum, sub mantaua unor ideologii, sunt luate în răspăr. Noroc că omenia mai are piloni de rezistență. Stă în straturile mumelor. Și se arată la nevoie. Se mai întâmplă și paradoxuri. Răul din lume poate scoate binele din oameni. Atacul lansat de Rusia asupra Ucrainei a provocat o criză umanitară de mari proporții. Două milioane de ucraineni, în special femei și copii, au fugit din calea morții.

Drumul spre salvare trece și prin țara noastră. O țară ponegrită și de ai noștri, cum spuneam, afurisită cu voluptate și de unii străini. Așa că purtăm după noi trena cenușie a unei viziuni, numai bine de comentat de cârcotași. Agresiunea din vecini a dat peste cap tocmai părerile rele despre poporul român. Care acum dă lecții de umanitate. Înainte ca autoritățile să strângă rândurile, voluntarii români erau la granițele României, ajutând refugiații cu tot ce aveau nevoie. La Sighetul Marmației, primii care au sărit în ajutor au fost oamenii simpli, din municipiu și satele limitrofe. Fără să fie chemați, ci îndemnați de acea valoare din om, care nu se stinge, numită omenie. Mărturie stau imaginile care au făcut, și fac, înconjurul lumii. Reacția României la criza ucraineană este aplaudată și la Bruxelles, iar presa occidentală scrie cu entuziasm despre umanitatea românilor.

„Sunteți obrazul nostru. Vă mulțumim!” a spus Ursula von der Leyen. Vineri, aflată într-o vizită fulger în țara noastră, Kamala Harris, vicepreședintele Statelor Unite ale Americii, s-a adresat poporului român cu sentimente de mulțumire pentru omenia lui, dovedită în aceste împrejurări triste pentru refugiați. A apreciat „curajul și generozitatea României” pentru a-i ocroti pe cei greu încercați de destin. Oricât protocol cuprind aceste cuvinte, în contextul uzurpării imaginii noastre prin presă și cancelarii, mi se par de luat în seamă. Că vin din străfundurile gândirii politice americane. Mai ales că este vorba despre o realitate văzută cu ochii și trăită de cei triști.

Nenumărate sunt cuvintele de mulțumire venite tocmai din partea refugiaților. Cei care au beneficiat foarte repede de transport, un acoperiș deasupra capului, o masă caldă, ori produse de strictă necesitate. Dar mai ales de o mare căldură sufletească. Am auzit-o pe profesoara Anastasia, de lângă Lvov, după ce a trecut prin vama din Sighetul Marmației: „În vreme de război, am văzut atâția oameni frumoși, atâta dragoste. Noi l-am văzut pe Hristos în România. Nu suntem ușor de suportat, noi, refugiații, dar am constatat că răbdarea românilor nu are margini.” Nu vă jenați de cuvintele care vi se cuvin, dragi români! Deoarece aveți la îndemână harul și darul de preț care se numește omenie. Este averea noastră. Sunt mii și mii de fapte românești, care compun tabloul binelui făcut aproapelui.

Am remarcat implicarea bisericilor, a autorităților, dar și a familiilor modeste ca stare, care au deschis ușa casei pentru o mamă și un copil. Eu am fost extrem de bucuros că omenia, în care am crescut, s-a dovedit firească, sinceră și necesară, venită din partea poporului român. Vorba unui film din India, din aceste zile: „Aceasta este adevărata față a României!” Mi-am adus aminte de o strofă auzită în pruncie pe la petreceri prin Maramureș: „La casa cu oameni răi/ Nu se veselesc nici ei/ La casa de omenie/ Se pot veseli și-o mie.” Nu este totul pierdut!

…În vama sufletului de pe râul Tisa, o tânără refugiată cânta la vioară un cântec ucrainean despre dorul de casă!