de Gheorghe Pârja
De o vreme încoace, tresar și mă revolt când o seamă
de comentatori, suficient de guralivi, spun pe la felurite guri de presă că
noi, poporul român, nu suntem un popor. Cei care nu înțeleg că noi corespundem
istoriei iau sintagma popor român și o scutură de parcă ar fi un covor plin de
praf. Cred ei, naivii, că așa sunt preocupați de soarta celor mulți. Cert este
că s-a format un curent, printre noi, în care reproșul, diluarea valorilor
românești devin o îndeletnicire păguboasă. Nu sunt adeptul laudelor găunoase,
dar am învățat, prin vreme, că în primul rând tu să crezi că faci parte
dintr-un popor demn, cu calități ocrotitoare. Am citit cărți, scrise în urma
unor profunde cercetări sociologice, în care autorii nu au ocolit unele
năravuri ale noastre, dar au evidențiat valori cu care poporul român a
traversat timpul. Cu calitățile am răzbit în istorie, nu cu defectele. Acum,
mai mult ca niciodată, suntem chemați să fim laolaltă, iar pentru acest fel de
a fi, spunea poetul, avem o pravilă numită legea românească.
Eu, cu creșterea mea prin sat, am învățat-o ca
numindu-se omenie. Cel mai bun sfat părintesc când pleca pruncul în lume era:
să fii de omenie! Am înțeles că, oricât de înzestrat ai fi, este bine să rămâi
un om deschis spre nevoile și suferințele altora. Cu vremea, aceste atitudini
au fost neglijate, ba chiar apostrofate, deoarece aparțin tradiției. Creștinei
atitudini a omului față de faptele zilei. Acum, sub mantaua unor ideologii,
sunt luate în răspăr. Noroc că omenia mai are piloni de rezistență. Stă în
straturile mumelor. Și se arată la nevoie. Se mai întâmplă și paradoxuri. Răul
din lume poate scoate binele din oameni. Atacul lansat de Rusia asupra Ucrainei
a provocat o criză umanitară de mari proporții. Două milioane de ucraineni, în
special femei și copii, au fugit din calea morții.
Drumul spre salvare trece și prin țara noastră. O
țară ponegrită și de ai noștri, cum spuneam, afurisită cu voluptate și de unii
străini. Așa că purtăm după noi trena cenușie a unei viziuni, numai bine de
comentat de cârcotași. Agresiunea din vecini a dat peste cap tocmai părerile
rele despre poporul român. Care acum dă lecții de umanitate. Înainte ca
autoritățile să strângă rândurile, voluntarii români erau la granițele
României, ajutând refugiații cu tot ce aveau nevoie. La Sighetul Marmației,
primii care au sărit în ajutor au fost oamenii simpli, din municipiu și satele
limitrofe. Fără să fie chemați, ci îndemnați de acea valoare din om, care nu se
stinge, numită omenie. Mărturie stau imaginile care au făcut, și fac,
înconjurul lumii. Reacția României la criza ucraineană este aplaudată și la
Bruxelles, iar presa occidentală scrie cu entuziasm despre umanitatea
românilor.
„Sunteți obrazul nostru. Vă mulțumim!” a spus Ursula
von der Leyen. Vineri, aflată într-o vizită fulger în țara noastră, Kamala
Harris, vicepreședintele Statelor Unite ale Americii, s-a adresat poporului
român cu sentimente de mulțumire pentru omenia lui, dovedită în aceste
împrejurări triste pentru refugiați. A apreciat „curajul și generozitatea
României” pentru a-i ocroti pe cei greu încercați de destin. Oricât protocol
cuprind aceste cuvinte, în contextul uzurpării imaginii noastre prin presă și
cancelarii, mi se par de luat în seamă. Că vin din străfundurile gândirii
politice americane. Mai ales că este vorba despre o realitate văzută cu ochii
și trăită de cei triști.
Nenumărate sunt cuvintele de mulțumire venite tocmai
din partea refugiaților. Cei care au beneficiat foarte repede de transport, un
acoperiș deasupra capului, o masă caldă, ori produse de strictă necesitate. Dar
mai ales de o mare căldură sufletească. Am auzit-o pe profesoara Anastasia, de
lângă Lvov, după ce a trecut prin vama din Sighetul Marmației: „În vreme de
război, am văzut atâția oameni frumoși, atâta dragoste. Noi l-am văzut pe
Hristos în România. Nu suntem ușor de suportat, noi, refugiații, dar am
constatat că răbdarea românilor nu are margini.” Nu vă jenați de cuvintele care
vi se cuvin, dragi români! Deoarece aveți la îndemână harul și darul de preț
care se numește omenie. Este averea noastră. Sunt mii și mii de fapte
românești, care compun tabloul binelui făcut aproapelui.
Am remarcat implicarea bisericilor, a autorităților,
dar și a familiilor modeste ca stare, care au deschis ușa casei pentru o mamă
și un copil. Eu am fost extrem de bucuros că omenia, în care am crescut, s-a
dovedit firească, sinceră și necesară, venită din partea poporului român. Vorba
unui film din India, din aceste zile: „Aceasta este adevărata față a României!”
Mi-am adus aminte de o strofă auzită în pruncie pe la petreceri prin Maramureș:
„La casa cu oameni răi/ Nu se veselesc nici ei/ La casa de omenie/ Se pot
veseli și-o mie.” Nu este totul pierdut!
…În vama sufletului de pe râul Tisa, o tânără
refugiată cânta la vioară un cântec ucrainean despre dorul de casă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu