DISPARE SATUL ROMÂNESC

Dispare satul românesc. Am văzut căsuțe intrate ușor în pământ, ale căror ferestre plâng. Grădini năpădite de buruieni sălbatice și cuiburi de șerpi. Băncuțele de la poartă, pe care se așezau bunicii noștri la povești, au dispărut, în parte, sau au devenit niște arătări scheletice...

Sat fără câini și fără Dumnezeu... Odată cu părinții, bunicii și bunicile noastre, au intrat, parcă, în pământ, și turmele de oi, și cirezile de vite și caii cailor de altădată...

Vezi, arareori, câte-o umbră uitată de Dumnezeu pe pământ, o străbunică, un străbunic, care și-au făcut culcuș direct în cimitirul devastat de vremurile păgâne pe care le trăim, lângă zidurile unei bisericuțe cu ușile încuiate, dar cu acoperișul deteriorat, rugându-se Cerului să fie cât mai repede primiți în lumea celor drepți. Misiunea lor pe pământ a fost terminată demult...

Se aude, din când în când, dangătul trist al unui clopot (sunete aproape lugubre, înfiorătoare), a cărui origine și al cărui sens nu le pot descifra. Cine știe, poate chiar groparul părăsit, uitat și el de timp într-o crestătură a răstimpului, a pus stăpânire pe clopotul aflat în centrul fostei comunități, în preajma unei școli căzute la pământ, vestește Eterului propria-i moarte...

Cei de vârsta lui au murit din vremi fără memorie, iar copiii și nepoții au plecat, cu ani în urmă, prin cele țări străine să-și verse lacrimile pe o bucată de pâine mai mare, deși, poate, mai amară. Unii dintre ei au murit înainte de moarte...

Cucuvelele cântă a jale și a pustiu... În zona aceea de Cer și Pământ e nevoie de o nouă Îndumnezeire. Amin!

 

Autor: Dumitru Sârghie