Dispare satul românesc. Am văzut căsuțe intrate ușor în pământ, ale căror ferestre plâng. Grădini năpădite de buruieni sălbatice și cuiburi de șerpi. Băncuțele de la poartă, pe care se așezau bunicii noștri la povești, au dispărut, în parte, sau au devenit niște arătări scheletice...
Sat fără câini și fără Dumnezeu... Odată cu părinții, bunicii și
bunicile noastre, au intrat, parcă, în pământ, și turmele de oi, și cirezile de
vite și caii cailor de altădată...
Vezi, arareori, câte-o umbră uitată de Dumnezeu pe pământ, o
străbunică, un străbunic, care și-au făcut culcuș direct în cimitirul devastat
de vremurile păgâne pe care le trăim, lângă zidurile unei bisericuțe cu ușile
încuiate, dar cu acoperișul deteriorat, rugându-se Cerului să fie cât mai
repede primiți în lumea celor drepți. Misiunea lor pe pământ a fost terminată
demult...
Se aude, din când în când, dangătul trist al unui clopot (sunete
aproape lugubre, înfiorătoare), a cărui origine și al cărui sens nu le pot
descifra. Cine știe, poate chiar groparul părăsit, uitat și el de timp într-o
crestătură a răstimpului, a pus stăpânire pe clopotul aflat în centrul fostei
comunități, în preajma unei școli căzute la pământ, vestește Eterului propria-i
moarte...
Cei de vârsta lui au murit din vremi fără memorie, iar copiii și
nepoții au plecat, cu ani în urmă, prin cele țări străine să-și verse lacrimile
pe o bucată de pâine mai mare, deși, poate, mai amară. Unii dintre ei au murit
înainte de moarte...
Cucuvelele cântă a jale și a pustiu... În zona aceea de Cer și
Pământ e nevoie de o nouă Îndumnezeire. Amin!
Autor:
Dumitru Sârghie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu