Elegie pentru bronzul eroilor

 

                                                                                                          de Gheorghe Pârja

Am scris mai multe texte despre felul în care în Europa de Vest, în Statele Unite ale Americii și Canada, adepții radicali și anarhiști de stânga au dărâmat în chip barbar statuile unor personalități ale istoriei. Care au descoperit lumea, au fondat statul federal american, au scris opere nemuritoare. Au fost dărâmați de pe soclu Columb, Magellan, președinți de la întemeierea Americii. De ce? Că au avut sclavi pe plantațiile lor. L-au afurisit și pe Shakespeare că a scris despre acei nefericiți ai timpului respectiv, iar pe regina Victoria că a domnit în acea perioadă. Acest curent violent și orb dorește resetarea, adică ștergerea culturii tradiționale de orice fel, populară și cultă, validată de generații luminate, pentru a pune altceva în loc. Ce anume?

Încă nu s-au gândit până la capăt, dar au început cu dărâmarea simbolurilor. Sau iritarea lor. Văd și la noi apucături politice care întorc spatele tradiției, culturii profunde identitare, credinței. Trebuie să le spunem că se pripesc, deoarece cultura nu se face printr-o hotărâre de guvern, nici prin ridicare de mâini în Parlament. Cultura are durată și dă continuitate unui popor. Dar istoria ei are răsuciri care trezesc multe nedumiriri. Cum este și acest vânt, care a prins avânt, pentru decapitarea statuilor. Deși românii au avut parte în istorie de împilări și umiliri, fiind ținuți la condiția de iobagi, neavând voie să se stabilească în orașe, li s-au bombardat bisericile și mănăstirile de către generalul Bukow, recent i s-a ridicat statuie celui care i-a condamnat la moarte pe Horea, Cloșca și Crișan.

Se știe felul sălbatic în care au fost uciși liderii românilor care s-au răsculat pentru emanciparea poporului român în anul 1784. Pe atunci, guvernator al Transilvaniei era baronul Samuel von Brukenthal. Recent, i s-a ridicat o falnică statuie în Piața Mare din Sibiu. Ca o recunoaștere a formării Muzeului de Artă. La dezvelirea ei a participat și președintele României, care a elogiat perioada de domnie a baronului, fără a aminti despre istoria scrisă în cărți multe și mari. Mă gândesc la tomul istoricului, academicianului David Prodan – „Răscoala lui Horea” – apărut în două volume în 1979. După moartea lui Fernand Braudel, David Prodan a fost ales membru al Asociației Istoricilor Americani. Acolo scrie despre rolul baronului în înăbușirea răscoalei, condusă de cei trei martiri ardeleni. Așa, românii sunt singurul popor din lume care ridică statuie celui care a guvernat un sistem de asuprire și inegalități împotriva majorității poporului din Ardeal.

În timpul Guvernatorului Marelui Principat al Transilvaniei, românii, după cum spuneam, erau extra-muros, adică dincolo de zidurile orașelor. Erau obligați să muncească, toți membrii familiei, în minerit, topitorii, tăiatul și transportul lemnelor, cărăușii, plătind și dări anuale. Baronul era guvernator când au fost trași pe roată Horea și Cloșca, al treilea rebel, Crișan, se spânzurase în închisoare cu nojițele de la opinci. Și iobagii din Ardeal erau un fel de sclavi americani, condiție incriminată acum de anarhiștii radicali.

Acest text nu dorește să incite la atitudini similare. Dar e bine să știm cum se vede istoria acelorași fapte într-o parte și alta a lumii. Adică în România, în America și Anglia de astăzi. Da, în fața Muzeului de Artă Brukenthal a fost dezvelită statuia baronului. Bine, dar cu scurte comentarii. De față, președintele României, Klaus Iohannis, fost primar al Sibiului. Două păreri exprimate la eveniment. Jurnalistul Marius Ghilezan: „În 1784, cu o cruzime demnă de filmele de groază, baronul i-a tras pe roată pe doi lideri ai răscoalei, apoi a legat moții de glie. Până la 66 de ani a condus administrația transilvană împotriva românilor.” Klaus Iohannis, președintele României: „Vă felicit pentru realizarea acestui proiect, atât de apropiat de inima sibienilor. Gestul de respect pentru marele iluminist transilvănean este un îndemn la prețuirea personalităților și valorilor trecutului.”

Așa se face istorie sub ochii noștri. Se arată doar partea mai luminată. În surdină, dar cu fermitate, a pornit un război împotriva statuilor eroilor români. Mai ieri, s-a trecut la mutarea statuii lui Avram Iancu din centrul orașului Turda. Așa se întâmplă când în manualul de istorie, despre eroul de la Țebea, sunt scrise câteva rânduri. În septembrie s-au împlinit 150 de ani de la moartea Crăișorului. La Oradea, s-a întâmplat cu statuia lui Mihai Viteazul. Tot la Oradea s-a mutat statuia lui Mihai Eminescu într-un loc mai umbros. Tot în acest municipiu a fost lovită în destinul secular celebra revistă Familia, în care a debutat Eminescu. Apoi, la Târgu Mureș se dorește relocarea statuii lui Nicolae Bălcescu. Pe statuia lui Iancu de Hunedoara scrie atât: Iohannis de Hunyad. Se schimbă numele, din Piața Memorandumului cu alt nume. Și la Satu Mare se discută despre amplasarea în alt loc a statuii lui Vasile Lucaciu.

Toate acestea se înscriu într-un curent autohton de mutare spre zone mai periferice a eroilor români. Mai ales în Transilvania. La dezvelirea statuii de la Sibiu, se putea spune și despre partea nevăzută a lunii. Știrbirea istoriei, într-o vreme de răgaz al libertății, este un păcat. Dacă iluminismul baronului a cumpănit mult, până a devenit statuie, putea fi amintit și contextul epocii în care a trăit și a făcut ce a făcut. Așa cum s-a întâmplat, statuia are un aer elegiac. În forma actuală, românii pot face export de toleranță, de înțelegere față de istoria noastră, care a fost cum a fost. Dacă iertăm istoria, este bine să nu o uităm. De aceea istoria trebuie învățată la școală. Altfel ni se livrează numai ce-i avantajează pe cei care conduc.

Da, propun export de toleranță și înțelegere față de trecut și când ne-a fost potrivnic, să afle și anarhiștii ce popor blând și vizionar viețuiește în Carpați. Și să ia aminte. Oare asta este spre folosul nostru? Nicidecum. Puțină dârzenie nu strică! De aceea am scris acest text. Că merg pe gândul lui Avram Iancu: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită!”