de Gheorghe Pârja
Am scris mai multe texte despre felul în care în
Europa de Vest, în Statele Unite ale Americii și Canada, adepții radicali și
anarhiști de stânga au dărâmat în chip barbar statuile unor personalități ale
istoriei. Care au descoperit lumea, au fondat statul federal american, au scris
opere nemuritoare. Au fost dărâmați de pe soclu Columb, Magellan, președinți de
la întemeierea Americii. De ce? Că au avut sclavi pe plantațiile lor. L-au
afurisit și pe Shakespeare că a scris despre acei nefericiți ai timpului
respectiv, iar pe regina Victoria că a domnit în acea perioadă. Acest curent
violent și orb dorește resetarea, adică ștergerea culturii tradiționale de
orice fel, populară și cultă, validată de generații luminate, pentru a pune
altceva în loc. Ce anume?
Încă nu s-au gândit până la capăt, dar au început cu
dărâmarea simbolurilor. Sau iritarea lor. Văd și la noi apucături politice care
întorc spatele tradiției, culturii profunde identitare, credinței. Trebuie să
le spunem că se pripesc, deoarece cultura nu se face printr-o hotărâre de guvern,
nici prin ridicare de mâini în Parlament. Cultura are durată și dă continuitate
unui popor. Dar istoria ei are răsuciri care trezesc multe nedumiriri. Cum este
și acest vânt, care a prins avânt, pentru decapitarea statuilor. Deși românii
au avut parte în istorie de împilări și umiliri, fiind ținuți la condiția de
iobagi, neavând voie să se stabilească în orașe, li s-au bombardat bisericile
și mănăstirile de către generalul Bukow, recent i s-a ridicat statuie celui
care i-a condamnat la moarte pe Horea, Cloșca și Crișan.
Se știe felul sălbatic în care au fost uciși liderii
românilor care s-au răsculat pentru emanciparea poporului român în anul 1784.
Pe atunci, guvernator al Transilvaniei era baronul Samuel von Brukenthal.
Recent, i s-a ridicat o falnică statuie în Piața Mare din Sibiu. Ca o
recunoaștere a formării Muzeului de Artă. La dezvelirea ei a participat și
președintele României, care a elogiat perioada de domnie a baronului, fără a
aminti despre istoria scrisă în cărți multe și mari. Mă gândesc la tomul
istoricului, academicianului David Prodan – „Răscoala lui Horea” – apărut în
două volume în 1979. După moartea lui Fernand Braudel, David Prodan a fost ales
membru al Asociației Istoricilor Americani. Acolo scrie despre rolul baronului
în înăbușirea răscoalei, condusă de cei trei martiri ardeleni. Așa, românii
sunt singurul popor din lume care ridică statuie celui care a guvernat un
sistem de asuprire și inegalități împotriva majorității poporului din Ardeal.
În timpul Guvernatorului Marelui Principat al
Transilvaniei, românii, după cum spuneam, erau extra-muros, adică dincolo de
zidurile orașelor. Erau obligați să muncească, toți membrii familiei, în
minerit, topitorii, tăiatul și transportul lemnelor, cărăușii, plătind și dări
anuale. Baronul era guvernator când au fost trași pe roată Horea și Cloșca, al
treilea rebel, Crișan, se spânzurase în închisoare cu nojițele de la opinci. Și
iobagii din Ardeal erau un fel de sclavi americani, condiție incriminată acum
de anarhiștii radicali.
Acest text nu dorește să incite la atitudini
similare. Dar e bine să știm cum se vede istoria acelorași fapte într-o parte
și alta a lumii. Adică în România, în America și Anglia de astăzi. Da, în fața
Muzeului de Artă Brukenthal a fost dezvelită statuia baronului. Bine, dar cu
scurte comentarii. De față, președintele României, Klaus Iohannis, fost primar
al Sibiului. Două păreri exprimate la eveniment. Jurnalistul Marius Ghilezan:
„În 1784, cu o cruzime demnă de filmele de groază, baronul i-a tras pe roată pe
doi lideri ai răscoalei, apoi a legat moții de glie. Până la 66 de ani a condus
administrația transilvană împotriva românilor.” Klaus Iohannis, președintele
României: „Vă felicit pentru realizarea acestui proiect, atât de apropiat de
inima sibienilor. Gestul de respect pentru marele iluminist transilvănean este
un îndemn la prețuirea personalităților și valorilor trecutului.”
Așa se face istorie sub ochii noștri. Se arată doar
partea mai luminată. În surdină, dar cu fermitate, a pornit un război împotriva
statuilor eroilor români. Mai ieri, s-a trecut la mutarea statuii lui Avram
Iancu din centrul orașului Turda. Așa se întâmplă când în manualul de istorie,
despre eroul de la Țebea, sunt scrise câteva rânduri. În septembrie s-au
împlinit 150 de ani de la moartea Crăișorului. La Oradea, s-a întâmplat cu
statuia lui Mihai Viteazul. Tot la Oradea s-a mutat statuia lui Mihai Eminescu
într-un loc mai umbros. Tot în acest municipiu a fost lovită în destinul
secular celebra revistă Familia, în care a debutat Eminescu. Apoi, la Târgu
Mureș se dorește relocarea statuii lui Nicolae Bălcescu. Pe statuia lui Iancu
de Hunedoara scrie atât: Iohannis de Hunyad. Se schimbă numele, din Piața
Memorandumului cu alt nume. Și la Satu Mare se discută despre amplasarea în alt
loc a statuii lui Vasile Lucaciu.
Toate acestea se înscriu într-un curent autohton de
mutare spre zone mai periferice a eroilor români. Mai ales în Transilvania. La
dezvelirea statuii de la Sibiu, se putea spune și despre partea nevăzută a
lunii. Știrbirea istoriei, într-o vreme de răgaz al libertății, este un păcat.
Dacă iluminismul baronului a cumpănit mult, până a devenit statuie, putea fi
amintit și contextul epocii în care a trăit și a făcut ce a făcut. Așa cum s-a
întâmplat, statuia are un aer elegiac. În forma actuală, românii pot face
export de toleranță, de înțelegere față de istoria noastră, care a fost cum a
fost. Dacă iertăm istoria, este bine să nu o uităm. De aceea istoria trebuie
învățată la școală. Altfel ni se livrează numai ce-i avantajează pe cei care
conduc.
Da, propun export de toleranță și înțelegere față de
trecut și când ne-a fost potrivnic, să afle și anarhiștii ce popor blând și
vizionar viețuiește în Carpați. Și să ia aminte. Oare asta este spre folosul
nostru? Nicidecum. Puțină dârzenie nu strică! De aceea am scris acest text. Că
merg pe gândul lui Avram Iancu: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea
mea fericită!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu