Inițial NU a venit din Franța. Apoi din Germania. Sau invers, nu-mi mai amintesc exact. Apoi, cele două țări n-au mai zis NU, dar nici da, măcar cu minusculă. Însă, NU-ul explicit a fost preluat de Italia de la francezi sau de la nemți. Sau vițăvercea. După ce nici Italia nu s-a mai opus în gura mare, opoziția a fost preluată și deținută timp îndelungat de Olanda, care a păstrat-o cît s-a putut. Și s-a putut pînă a ieșit la încălzire Suedia.
Nici în acest moment al serialului vreuna din
celelalte țări membre nu și-a rupt cămașa întru impunerea cu orice preț a
susținerii frenetice a unui DA inexpugnabil.
Revenim în teren, unde, pe margine, Suedia a
schimbat cîteva pase scurte de încălzire cu Olanda. Apoi, brusc, cele două s-au
așezat mulțumite pe iarbă fiindcă, direct din vestiar, a intrat pe teren
Austria.
Această mingicăreală a NU-ului este rezumatul
lungului meci de calificare a României la Schengen. Calificare ratată de
regimurile Băsescu și Iohannis care, fără să fi atins încă mingea, au fost
ținute la mijlocul schimbului de pase mai bine de un deceniu. Pretextele
refuzului au fost multiple. Regulile s-au modificat în timpul jocului de
fiecare dată cînd rezultatul la pauză trebuia să fie cel prestabilit de
“europeni”. De la minge de fotbal s-a trecut la mingiuțe de ping-pong, dar s-a
pasat și cu balon oval. Nu-i exclus ca la următoarea partidă României să i se
ceară să se vestimeneze într-o armură de ev mediu cît mai întunecat, pentru ca
pe teren să aibă surpiza ca, în zale și cu platoșă, să trebuiască să joace,
grațios, badminton, s.a.m.d.
Nu zic că sîntem victime. Urăsc acest statut
umilitor, deci nu-l voi atribui niciodată țării mele, deși ea se comportă
demult în acest fel. Zic doar că unii ne iau grav la mișto. Iar noi nu știm cum
să ieșim din mijlocul cercului în care sîntem ciuca bătăii de joc a miuței
golănești care ni se administrează nu de azi, ci de peste zece ani.
Iar noi fabricăm cu hărnicie diverse scenarii
convenabile. Scenarii cu bampiri care vor să sau deja sug sîngele boborului
nostru. De pildă, pînă ieri, cînd nu ne doreau în Schengen, olandezilor fie le
trebuia Portul Constanța, fie acesta nu se cuvenea să preia beneficiile
comerciale ale propriilor lor porturi. Azi, cînd nu se mai opun, olandezii au
(re)devenit băieți buni, deci nu le mai trebuie nimic.
În schimb, proaspeții intrați în teren la rupere,
austriecii, sînt acum monștrii utili cu care ne ungem pe rănile propriilor
neputințe. Deci, austriecii sînt, foarte pe scurt, o anexă tehnică a lui Putin,
care Putin deduc că se răzbună astfel pe România pentru că a căzut în noadă sau
cam așa ceva. Că nu se zice exact. Se sugerează dăcât.
De fapt, pînă la conspiratiile alea alambicate, noi
refuzăm să pricepem sau să admitem lucruri elementare. Unul dintre ele este că
imigrația, mai mult sau mai puțin legală, este un motiv de mare crispare
publică în toată Europa occidentală. Sigur că nu noi, românii, le-am furnizat
materialul uman pentru propria crispare, ci și l-au obținut singuri. Dar asta
nu mai contează. Electoratul Europei occidentale nu e tratat de politicienii
lui cu mult diferit față de partea noastră de Europă. Deci și progresiștii, și
dreapta corespunzătoare jelesc crocodilic lîngă propriii alegători îngrijorați
de efectele severe ale deschiderii, mai mult sau mai puțin entuziaste, a
granițelor propriilor țări.
Însă oare chiar credem că n-are niciun efect faptul
că cerșetorii din România populează suficient de agresiv și inestetic toate
arterele turistice importante ale capitalelor europene? Oare chiar ne imaginăm
că politicianul cutare din cutare țară europeană e atît de moralo-etic încît să
nu se simtă obligat să fructifice în propriul beneficiu acest disconfort REAL
al propriului electorat? Și oare sîntem atît de idioți încît să ne imaginăm că
nemțoaica X sau suedezul Y acceptă cu bucurie infracționalitatea minoră, dar
sîcîitoare, de pe propria stradă dacă ea e practicată nu de africani sau
oriental-mijlocași, ci de cetățeni proveniți din state membre UE?
Dacă credem toate astea, atunci e firesc, ba chiar
obligatoriu să girăm și scheme conspiraționiste mult mai savante, cu Putin, Xi
și alte asemenea pericole urieșești în acțiune. Căci astfel de scenarii umplu
nevoia noastră de a ne valida eșecurile prin forța unor balauri mari. Nu e
tocmai onorabil să te facă din pase niște pitici, nu? Nici să accepți că ți-ai
tras palme singur, de unde și vînătăile, care trebuie, însă, atribuite unui
agresor cu ceva notorietate și statură ( cît mai negre, desigur).
În fine, miza Schengen mi se pare supradimensionată.
Actuala putere a licitat maximal această miză sperînd într-un succes cu efecte
electorale vandabile începînd de anul viitor, cînd se va declanșa, furibundă,
campania electorală a anului 2024. N-a fost să fie. Și asta e din vina directă
a lui Iohannis și a ministerului de externe, condus de marele diplomat Aurescu.
Dar cel mai important episod al acestei împleticeli
cu cădere REALĂ în noadă a fost reforma justiției marca Predoiu. Reformă
executată cu ochii scrutînd orizontul luminos al ridicării noii cortine de fier
(lacrimă). Bine măcar că am rămas fără Constituție. Era păcat să ne tot
împiedicăm de acest produs toxic al regimului criminal Iliescu în marșul nostru
avîntat către o Europă fără frontiere naționale aka Spațiul Schengen.
Autor:
Sorin Faur
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu