Sorin Faur: “Bine măcar că am rămas fără Constituție”

 

Inițial NU a venit din Franța. Apoi din Germania. Sau invers, nu-mi mai amintesc exact. Apoi, cele două țări n-au mai zis NU, dar nici da, măcar cu minusculă. Însă, NU-ul explicit a fost preluat de Italia de la francezi sau de la nemți. Sau vițăvercea. După ce nici Italia nu s-a mai opus în gura mare, opoziția a fost preluată și deținută timp îndelungat de Olanda, care a păstrat-o cît s-a putut. Și s-a putut pînă a ieșit la încălzire Suedia.

Nici în acest moment al serialului vreuna din celelalte țări membre nu și-a rupt cămașa întru impunerea cu orice preț a susținerii frenetice a unui DA inexpugnabil.

Revenim în teren, unde, pe margine, Suedia a schimbat cîteva pase scurte de încălzire cu Olanda. Apoi, brusc, cele două s-au așezat mulțumite pe iarbă fiindcă, direct din vestiar, a intrat pe teren Austria.

Această mingicăreală a NU-ului este rezumatul lungului meci de calificare a României la Schengen. Calificare ratată de regimurile Băsescu și Iohannis care, fără să fi atins încă mingea, au fost ținute la mijlocul schimbului de pase mai bine de un deceniu. Pretextele refuzului au fost multiple. Regulile s-au modificat în timpul jocului de fiecare dată cînd rezultatul la pauză trebuia să fie cel prestabilit de “europeni”. De la minge de fotbal s-a trecut la mingiuțe de ping-pong, dar s-a pasat și cu balon oval. Nu-i exclus ca la următoarea partidă României să i se ceară să se vestimeneze într-o armură de ev mediu cît mai întunecat, pentru ca pe teren să aibă surpiza ca, în zale și cu platoșă, să trebuiască să joace, grațios, badminton, s.a.m.d.

Nu zic că sîntem victime. Urăsc acest statut umilitor, deci nu-l voi atribui niciodată țării mele, deși ea se comportă demult în acest fel. Zic doar că unii ne iau grav la mișto. Iar noi nu știm cum să ieșim din mijlocul cercului în care sîntem ciuca bătăii de joc a miuței golănești care ni se administrează nu de azi, ci de peste zece ani.

Iar noi fabricăm cu hărnicie diverse scenarii convenabile. Scenarii cu bampiri care vor să sau deja sug sîngele boborului nostru. De pildă, pînă ieri, cînd nu ne doreau în Schengen, olandezilor fie le trebuia Portul Constanța, fie acesta nu se cuvenea să preia beneficiile comerciale ale propriilor lor porturi. Azi, cînd nu se mai opun, olandezii au (re)devenit băieți buni, deci nu le mai trebuie nimic.

În schimb, proaspeții intrați în teren la rupere, austriecii, sînt acum monștrii utili cu care ne ungem pe rănile propriilor neputințe. Deci, austriecii sînt, foarte pe scurt, o anexă tehnică a lui Putin, care Putin deduc că se răzbună astfel pe România pentru că a căzut în noadă sau cam așa ceva. Că nu se zice exact. Se sugerează dăcât.

De fapt, pînă la conspiratiile alea alambicate, noi refuzăm să pricepem sau să admitem lucruri elementare. Unul dintre ele este că imigrația, mai mult sau mai puțin legală, este un motiv de mare crispare publică în toată Europa occidentală. Sigur că nu noi, românii, le-am furnizat materialul uman pentru propria crispare, ci și l-au obținut singuri. Dar asta nu mai contează. Electoratul Europei occidentale nu e tratat de politicienii lui cu mult diferit față de partea noastră de Europă. Deci și progresiștii, și dreapta corespunzătoare jelesc crocodilic lîngă propriii alegători îngrijorați de efectele severe ale deschiderii, mai mult sau mai puțin entuziaste, a granițelor propriilor țări.

Însă oare chiar credem că n-are niciun efect faptul că cerșetorii din România populează suficient de agresiv și inestetic toate arterele turistice importante ale capitalelor europene? Oare chiar ne imaginăm că politicianul cutare din cutare țară europeană e atît de moralo-etic încît să nu se simtă obligat să fructifice în propriul beneficiu acest disconfort REAL al propriului electorat? Și oare sîntem atît de idioți încît să ne imaginăm că nemțoaica X sau suedezul Y acceptă cu bucurie infracționalitatea minoră, dar sîcîitoare, de pe propria stradă dacă ea e practicată nu de africani sau oriental-mijlocași, ci de cetățeni proveniți din state membre UE?

Dacă credem toate astea, atunci e firesc, ba chiar obligatoriu să girăm și scheme conspiraționiste mult mai savante, cu Putin, Xi și alte asemenea pericole urieșești în acțiune. Căci astfel de scenarii umplu nevoia noastră de a ne valida eșecurile prin forța unor balauri mari. Nu e tocmai onorabil să te facă din pase niște pitici, nu? Nici să accepți că ți-ai tras palme singur, de unde și vînătăile, care trebuie, însă, atribuite unui agresor cu ceva notorietate și statură ( cît mai negre, desigur).

În fine, miza Schengen mi se pare supradimensionată. Actuala putere a licitat maximal această miză sperînd într-un succes cu efecte electorale vandabile începînd de anul viitor, cînd se va declanșa, furibundă, campania electorală a anului 2024. N-a fost să fie. Și asta e din vina directă a lui Iohannis și a ministerului de externe, condus de marele diplomat Aurescu.

Dar cel mai important episod al acestei împleticeli cu cădere REALĂ în noadă a fost reforma justiției marca Predoiu. Reformă executată cu ochii scrutînd orizontul luminos al ridicării noii cortine de fier (lacrimă). Bine măcar că am rămas fără Constituție. Era păcat să ne tot împiedicăm de acest produs toxic al regimului criminal Iliescu în marșul nostru avîntat către o Europă fără frontiere naționale aka Spațiul Schengen.

 

Autor: Sorin Faur