Societatea, vatra și corlata

 

Pe vatra de sub corlată spicul grâului se coacea-n pâine. C-o falcă-n podul palmei stângi și șoldul drept proptit în podul celeilalte mâini, cea cu care-și face crucea-n zilele cu post și fără, țața Ioana lui Borangic își ascunde gândurile sub basmaua precum o șapcă-n formă revoluționar-ccomunistă. Imperceptibilă-i este viața. De la mătușa ei cea care s-a proptit cu tâmpla-ntr-un glonț afurisit (cu caimacul pe stânga), reține că facerea de bine este cu totul altceva, dar nu păcat. Păcatul este dulce, mai știe lumea deși popii spun că nu-i așa. Ei, spun și ei, păcătoșii...

Cine-a zis că este greu să spui?

Pe bulevardul văduv seara umblă tot timpul cu mâinile la spate, iar când  afară plouă mărunt, stă săraca țața Ioana la fereastra inimii îndoliate cu  gândul pe pervaz și colindă prin emoții cardinale.

Cu ghioceii înfloriți în priviri un gând o aruncă tocmai la țața Gena lu’ nea Dumitru Iepure.

L-a părăsit sărmana - nu suporta prostia - lăsându-l candidat la sicriu și a-ntins-o pe jos la București. S-a măritat pe-acolo, iar nea Dumitru creștea porci, oi, capre și mereu spunea: Cresc, mă, nene, că vine fata aia acasă...

Și vatra și corlata se ascund prin amintiri și-n sacul de cuvinte rar folosite. Ce treabă are o artistă de pe centurile patriei cu corlata, ogeacul ori vatra...  când gândul ei este la doctorat?

Gena lui nea Dumitru nu s-a mai întors niciodată-n sat. Tot popii spun că acum, pe lumea cealaltă, ar fi prieteni. Te pui cu popii?...

Mă, da' avem o societate... curvă, nu glumă!

 

Puiu RĂDUCAN

20032023-B. Olănești