A sosit seara cea mare. Luminile sunt stinse, în casă domnește liniștea. Toți s-au întins să se odihnească în așteptarea sărbătorii. Zarva de pe străzi s-a potolit: și acolo totul așteaptă ceva, se pregătește. Doar în camera mea e încă aprinsă o lumânare, iar din liniștea care mă împresoară răzbat glasurile nopții tainice, glasuri ale trecutului de mai demult și de mai aproape.
Și cât de multe îmi spun! Nu, nu doar îmi spun,
ci-mi șoptesc, mângâindu-mi simțirea, și trezesc una după alta amintiri din
copilărie și din tinerețe. Toată viața mea s-a scurs în acest sălaș tihnit.
Aici a atârnat leagănul meu din pruncie, aici pe urmă, între paturile fraților
și surorilor mele, a stat și pătuțul meu. Aici, la fereastră, ședea și-mi tot
pritocea, să mă adoarmă, bătrâna doică. Și niciodată stăruințele ei nu erau
atât de zeloase și de convingătoare ca în seara aceasta, în ajunul Luminatei
Învieri, și niciodată încăpățânarea copilului nu era atât de îndârjită. Cum să
adormi seara, când toată ziua n-a fost decât un cântec vesel despre bucuria
care urmează mâine, când încă de dimineață a început șirul acela de lucruri
neobișnuite care se fac întotdeauna în casă înainte de o sărbătoare mare și
care atrag și ocupă mai mult decât orice închipuirea copilului?
Încă de ieri s-au încheiat spălatul, frecatul și
dereticatul, care au ținut două zile întregi; în dimineața asta toată casa
arată ca nouă, proaspătă, măturată și împodobită: radiază un aer nou, aerul
nerăbdării pline de bucurie. Iar azi au început alte munci; de îndată ce s-au
întors de la liturghie, toți s-au apucat de felurite trebușoare – pregătesc
hainele, vopsesc ouă; copiii iau jucăriile una câte una și, imitându-i pe cei
mari, își curăță și-și spală mica lor avere. Câte discuții noi nu se stârnesc
în această lume mică, câte griji și agitație pentru lucruri care, în ochii
adulților, și-au pierdut de mult orice valoare, dar care pentru copil
reprezintă ceva important, un mare eveniment! Mâine e „Hristos a înviat!“!
Mâine e sărbătoare! Și adultul n-are să priceapă niciodată câtă minunăție se
află pentru copil în acest singur cuvânt: „sărbătoare“! Copiii mai mari știu că
se vor duce cu familia la biserică, așa că s-au culcat mai devreme, împreună cu
adulții, în așteptarea nopții. Vor să doarmă și nu pot; cei mici pot și nu vor.
Și cum să doarmă, când de peste tot din paturi răzbate șopot, se aud discuții
întretăiate despre ce va fi mâine, ce a fost azi? Cum să doarmă, când, din
toate colțurile, în lumina candelei, îl privește chipul tainic al sărbătorii?
Oboseala își ia însă obolul. N-ai izbutit s-o
îndupleci pe mama să te ia la biserică, încerci s-o îndupleci pe dădacă:
„Dădăcuță iubită! Trezește-mă și pe mine când o să pornească în jurul
bisericii!“ Și dădaca promite – ar promite orice pe lume, numai să se astâmpere
țâncul. Atâta că, din alte paturi, copiii mai mari, fericiții, izbucnesc în râs
auzind promisiunile dădacei – și iar se ridică din așternut copilul
neastâmpărat, și iar vrea s-o înduplece pe dădacă, și iar o silește a zecea
oară să-i promită că așa va face, că n-o să uite. Bătrâna dădacă, pesemne,
într-adevăr n-o să uite: căci e supărată tare pe năzdrăvanii mai mari, care-l
tot tulbură pe cel mic și nu-l lasă să adoarmă. Și ațipești cu dulcea speranță;
însă teama că dădaca te minte răzbește somnul, și copilul pe jumătate adormit o
pune încă o dată să-și repete promisiunea.
– A adormit! spune dădaca. Slavă Cerului!
Adânc e somnul copilăriei: mâine deja va fi lumină
când se va trezi țâncul, legănat și adormit de dulcea promisiune, și are să-i
vină să plângă văzând că noaptea a trecut și a trecut și Utrenia luminatei
zile. Dar cum să plângi, când sărbătoarea e deja aici și te privește vesel în
ochi și când lângă pat stau dădaca, stau frații și surorile și te sărută, și
râd, și de peste tot se aude: „Hristos a înviat! Hristos a înviat!“?
Dar nici în somnul cel adânc nu ațipește mereu
luminata speranță a copilului. Se întâmpla să mă trezească în chiar clipa când
toată Moscova se învăluie într-un vuiet tainic, când mii de glasuri de aramă se
contopesc în prima cântare adusă Mântuitorului înviat. Se întâmpla să sară din
pat copilul, iar dădaca, rămasă acasă, să-l ducă în brațe la fereastră și să-i
arate luminile care sclipesc pe clopotnițe și făcliile alaiului de credincioși.
Preț de câteva clipe totul amuțea în odaie și copilul pe jumătate adormit, pe
jumătate treaz, ciulea urechile, alături de bătrână, la ultimele clopote trase
pe rând în biserici, apoi adormea din nou în pătuțul lui, iar bătrâna dădacă îi
cânta cu glas tremurat: „Hristos a înviat!“ și „Luminează-te, luminează-te“. Și
ceea ce vedea și auzea atunci prin somn, astăzi, ca un vis dulce, vede și aude
din trecutul depărtat și cețos…
Prima dată la slujbă! Doamne, cum i se zbătea inima
când, în sfârșit, mama s-a hotărât să-și ia pentru prima oară copilul la Utrenia
Învierii! Ești trimis să dormi, dar nu-ți vine să dormi, doar aștepți, oră după
oră, să vină odată clipa râvnită. Și iat-o că vine. După liniștea în care s-a
cufundat întreaga casă, acum și de sus, și de jos, și din toate ungherele se
înalță zarva plină de bucurie a pregătirilor. Îmbrăcat de sărbătoare, mergi
noaptea pe strada încă întunecată – încă n-au bătut clopotele, în biserică e
întuneric, dar lumea s-a strâns deja, fiecare se grăbește să-și ocupe locul, și
stau toți, îmbrăcați de sărbătoare, cu lumânări noi, și în toată biserica se
răspândește murmurul tainic al așteptării. Se aprind făcliile din candelabrele
cele mari – ai zice că n-au fost aprinse niciodată. Îndată ce se face lumină,
biserica se arată plină de oameni, toți privesc cu bucurie și e o bucurie să-i
privești pe toți. Apoi, deodată, cineva alături își face cruce, căci a auzit
clopotul catedralei; se aude, într-adevăr, încă o dată, și încă o dată, și se
pornesc în cor sunetele minunate, tainice, și în cele din urmă și clopotul
nostru, al bisericii, acoperă cu dangătul lui gros întregul cor și înghite
toate sunetele. Ce bine e, Doamne Dumnezeule! Ce bine e să stai lângă mama,
lângă frați și surori, să asculți glasurile tainice ale clopotelor, să te uiți
cu ochi mari în jur și să aștepți, să aștepți cu toată ființa ta!
Iar pe urmă… Pe urmă e o lume întreagă de senzații
noi pentru copilul răscolit de emoții. Se scot din altar icoanele vechi, care
au stat până acum deoparte, pe care nu le-ai văzut niciodată, se iau de la
locul lor prapurii, pe care nu i-ai văzut încă nicicând în mișcare, se cântă
„Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule“ și procesiunea pornește. Și iată că se
închid ușile, biserica e plină de norod, toți și-au aprins lumânările, toți au
fețe liniștite și solemne și stau tăcuți-tăcuți, fără o vorbă. Copilul se simte
ca într-o vrajă, privește în jur – bătrâna dădacă stă alături, cu un ciot de
lumânare aprins în mână, se roagă și plânge, frații, surorile și mama îl
privesc drept în ochi fără să zâmbească, și e liniște, de parcă nu-i nimeni în
biserică, și pe deasupra acestei tăceri umblă doar vuietul sărbătoresc al
clopotelor. Doamne, ce va fi? E atât de bine și de ciudat! Și iată că în
spatele ușilor se aud chemările întrerupte ale preotului și răspunsurile
corului, și mulțimea foșnește, oamenii își fac cruce, se roagă și șoptesc.
Deodată se deschid ușile și se aude tare: „Hristos a înviat!“ – și drept
răspuns răsună dintr-o sută de piepturi: „Adevărat a înviat!“ Și curând toată
biserica se alătură corului în cântările pline de bucurie ale Învierii.
Ah, cântări sfinte, tuturor știute, dragi tuturor!
Care dintre ruși nu vă știe, și nu vă cântă, și nu răspunde la sunetul vostru
cu toată inima sa? Și copilul, auzindu-vă pentru prima oară, simte cum freamătă
de bucuria sărbătorii, iar bătrânul care a prăznuit Paștele de multe ori în
viață, când vă aude, se preschimbă parcă iar în copil și-l slăvește pe Hristos
cu bucuria copilului. De câte ori îmi ajungeți la ureche, de câte ori văd în
închipuire noaptea luminată a Paștelui și biserica în sărbătoare, în suflet îmi
înflorește și-și răspândește parfumul taina sărbătorii. Și copilăria atât de
dragă, copilăria de mult trecută se privește în ea și se oglindește, și în ea
se trezesc din nou speranțele și promisiunile cu care trăia și se bucura
sufletul în vremurile acelea binecuvântate. În nădejdile și promisiunile acelea
sunt lumina și nădejdea întregii vieți, ecoul sărbătorii veșnice, reflexia
zilei niciodată înserate din împărăția lui Hristos. La o parte, griji amare!
Chiar și dacă ceea ce aștepta inima nu s-a împlinit, chiar și dacă lucrurile la
care mi-e groază să mă gândesc și de care mi-e groază să-mi aduc aminte rămân
în viața mea, stau cu mine aici, lângă mine; chiar și dacă cele în care
sufletul a crezut și cărora li s-a dăruit l-au trădat, iar ceea ce i-a fost mai
scump decât viața s-a săvârșit din viață; chiar și dacă ceea ce părea adevăr,
frumusețe, lumină s-a dovedit minciună, beznă și infamie – viață întreagă, așa
cum ești, cu toate câte le cuprinzi, mergi mai departe, nu mă tem! Căci, odată
cu acest dangăt al clopotului, blestemul a căzut de pe tine; în clipa aceasta
binecuvântarea Domnului te-a străluminat din nou, dintr-un capăt într-altul, de
la prima până la ultima clipă, și strălucești în toată splendoarea ta, și
scânteiezi, și palpiți de iubirea dumnezeiască, viață scumpă, binecuvântată,
plină de lumină! Acoperită toată de roua lui Dumnezeu, spălată toată de sângele
Mântuitorului meu, strălucitoare, curată, fără sfârșit și fără măsură, fără
moarte, suferință și pierdere. Lumina Învierii lui Hristos ți-a dezvăluit
adevărul, și viitorul tău s-a contopit cu prezentul și cu trecutul într-o
singură conștiință a fericirii fără sfârșit! Ah, de-aș putea opri aceste clipe!
De-aș putea păstra pentru totdeauna în suflet această armonie, de-aș putea
începe să trăiesc și n-aș sfârși niciodată, cu aceste singure cuvinte, cu
această singură simțire: „Hristos a înviat! Hristos a înviat!“
Autor:
Konstantin Pobedonosțev
Sursa:
contramundum.ro
Traducere
din limba rusă de Justina Bandol
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu