Participând la lansarea cărților Editurii Creator, caut să fac cât mai intuitive aserțiunile volumului Stăpânirea complexității (Creator, Brașov, 2023, 332 p.), în raport cu nevoile existente. Mai ales că, în viața de la noi, se agravează de la o zi la alta provocări terifiante – lipsa de înțelegere față de omul simplu, extinderea sărăciei, traiul pe împrumut, neputința unui buget viabil, declinul educației și inovației, debusolarea într-o lume cu oportunități, dar nemilos concurențială.
Se năzuiește la ieșirea din „capitalismul de
cumetrie” și „de fraudă”, dar, la decidenți, se stăruie în confuzii; se vrea
ieșirea din sărăcie, dar se ignoră cum anume; este nevoie de normalizarea
instituțiilor, dar nu se știe face; se aspiră la dezvoltare, dar nu se găsește
o strategie; se vor avantaje în relațiile externe, dar nu se pricepe lumea de
azi. Peste toate, nu se înțelege că nu se ating ținte fără respectul persoanei,
democrație curată și competență.
Se poate discuta îndelung ce este de făcut.
Aruncarea mereu a vinei în seama altuia, în interior, și turismul, în exterior,
nu țin loc de competență. În opinia mea, realitățile în care oamenii trăiesc
sunt în funcție de felul lor de a-și folosi mintea. Totul în societate începe
cu atitudinea, ia formă odată cu cugetarea și prinde viață prin acțiune. Iar
dacă cugetarea devine gândire riguroasă, drumul este sigur.
La destui, cugetarea se risipește însă ușor în
vociferare pe lângă subiect, aproximare, bârfă, delațiune, demagogie. Acestea
sunt apoi justificate în formule simandicoase ale ideologiei, sau, mai jos, ale
propagandei, care au sporit în jur. Observația pe care o fac imediat este aceea
că se cugetă prea des simplist și dogmatic fapte ce copleșesc prin complexitate
și că ar fi cazul să se schimbe felul de a vedea lucrurile. Destul să arunci o
privire în discuția publică, ca să-ți dai seama cât se patinează în idei uzate,
ce împiedică rezolvările. Cartea pe care Editura Creator mi-a făcut onoarea să
o lanseze în Piața Sfatului din Brașov, spune în esență că am câștiga enorm
dacă am recunoaște și cunoaște complexitatea lucrurilor și am acționa în
consecință.
Simțurile ne spun multe, dar uneori nu ceea ce
contează, obișnuințele și prejudecățile deturnează, convingerile pot fi
eronate. Ceea ce este poate părea ordonat, dar realitatea să rămână diferită.
Și adesea rămâne. Procedeul frecvent este acela de a descompune realitatea în
părți, fără a mai reuși apoi reunirea acestora.
Desigur, se poate ajunge la străpungerea
complexității găsindu-i cheia. Bunăoară, Newton a avut în față complexitatea
mișcării corpurilor, împreună cu observații ce au dus anterior la formularea de
legi ale mișcării planetelor, la legile inerției și ale mișcării rectilinii și
uniforme. Dar el a străpuns orizontul prin asumpția mișcării unui punct
material într-un timp infinit mic sub influența unei forțe exterioare,
sprijinit de calculul diferențial. A avut apoi și curajul să asimileze cauza
mișcărilor corpurilor cerești cu greutatea din experiența curentă.
Newton a operat cu un sistem pe care îl putem socoti
„liniar”, în care se înregistrează succesiuni de stări ce se lasă înțelese ca
relație cauză-efect, care este decisivă. Astăzi suntem în fața unor realități
de așa fel încât nu mai este sigur că găsim relații decisive suficiente. Azi
complexitatea este crescută.
Suntem, cultural vorbind, tributari modelărilor care
ne îndeamnă să facem abstracție de date ale realității de dragul obținerii
invarianților, să fim încredințați că timpul este oricât la dispoziție, să
credităm imagini piramidale. În generații la rând, nu numai în România, ci în
cele mai multe țări, învățarea s-a concentrat pe descompunerea realității în
elemente simple și urmărirea traiectoriei fiecăruia. Astfel, s-a ajuns,
desigur, să știm ceva și să putem construi. S-a și construit civilizația științifico-tehnică fără egal,
dar au rămas nerezolvate probleme în întreguri complexe.
Azi sunt necesari pași dincoace de această optică.
Trebuie trecut de la fragmente, la întreg, de la inevitabile păreri, la
cunoaștere. Părerismul sufocant de azi nu poate fi înlocuit fără cunoașterea
complexității. Se și observă ușor, de pildă, că atât timp cât se opresc la
păreri, instituțiile nu-și pot satisface misiunea, iar educația superioară nu
mai dă cunoscători de încredere ai realității. Este dibăcie, dar insuficientă
competență.
Direct spus, întâlnim pe lume elemente pe care le
putem socoti simple. Dar cele care ne hotărăsc viața sunt astăzi de fapt
complexe.
Un întreg este complex când este compus din elemente
ce interacționează astfel încât procese liniare sunt excluse. Kolmogorov a
caracterizat intuitiv diferența cu exemplul secvenţei 01010101010101. Aceasta
este simplă deoarece se poate reduce la (01) de 7 ori. Dar, în absența unei
„legi de compresie”, ea ar deveni complexă.
Astfel de legi sunt, la drept vorbind, rare.
Complexitatea presupune nenumărate elemente și interacțiuni, încât comportamentul
întregului este complicat, uneori incontrolabil. Ea nu este localizată , căci
ține de interacțiuni ca atare. Nu o epuizezi pe bucăți, căci se manifestă ca ansamblu. Subiectul este implicat, desigur
– în definitiv oamenii sunt cei care disting între „simplu”, „complex” și
„haos”.
Se pot discuta multe cazuri de complexitate, căci o
înfruntăm începând cu viața obișnuită. Bunăoară, cariera se alege acum între
înzestrare, posibilități materiale, pasiunea pentru anume profesie, calculul
șanselor de a fi admiși în facultate, perspectivele de job, oportunitățile existente. Medicul care are de
tratat simultan diabetul, boli de inimă
și insuficiențe respiratorii înfruntă complexitatea.
Ne amintim din literatură personajul romanului
Idiotul, al lui Dostoiewski, care a observat complexitatea dreptului natural:
„de la teza aceasta se poate sări foarte ușor la dreptul forței, adică direct
la dreptul pumnului și al bunului plac personal, conform principiului. <Așa
vreau, așa fac>. Principiu la care, de altfel, foarte frecvent s-a recurs în
lume”. Și continuă: „liberalii noștri, după cum am avut prilejul să mă conving
de nenumărate ori, nu îngăduie niciodată altuia să aibă păreri proprii și
răspund imediat preopinentului lor cu injurii, dacă nu chiar cu argumente mai
tari”. Astfel, în fapt, liberalul însuși
devine intolerant!
Nu se poate face față argumentului de mai sus fără a
ieși din simplism. Cum se observă lesne
în jur, unii nu ies nici astăzi, după ce trec cu vederea că oamenii au dreptul
să aleagă. Cum spunea inițiatorul filosofiei proprii Americii, Charles Peirce,
nu este pe lume instituție care să poată controla toate opiniile, iar pe oameni
îi conving, în definitiv, consecințele trăite ale ideilor. Ca urmare, pretenția
că pe lume este doar un fel de democrație nu numai că, logic, nu este
democratică, dar factual este improbabilă.
Avem exemple abundente de complexitate în biologie.
Emergența de noi specii nu se poate explica fără a considera combinații nenumărate de hazard și selecție
naturală, care țin de complexitate. Nu mai vorbim de termodinamică,
informatică, neuroştiinţe. Deja în 1900, matematicianul Louis Bachelier a
propus înlocuirea descrierii mişcărilor individuale cu descrierea agregatelor
(ceva analog „moleculelor” față de atomi) ca mişcări browniene. El a deschis
astfel în economie preocuparea de captare a unei realităţi în care
interacţionează „factori” nenumăraţi, în care relaţia cauză-efect nu mai este
proporţională – cauze mici putând genera efecte pe scară mare, chiar globale.
În sociologie, Niklas Luhmann a și urcat „stăpânirea complexității” la rangul
de problemă a societăților epocii.
La recunoașterea complexității ne îndeamnă și ceea
ce se învață în liceu. Paradoxele logico-matematice ne spun că este
contradictoriu să vorbească despre toți sau toate cel care este implicat de
acestea. Principiul lui Heisenberg ne spune că nu putem stabili în același timp
poziția și viteza unei particule. Teorema lui Gödel ne-a dovedit că axiomele
unui sistem nu se pot demonstra în acel sistem.
Ne trimite la complexitate și recunoașterea curentă
că „ceva nu vom cunoaște niciodată” (Marcus du Sautoy). Nu vom cunoaște, de
pildă, cum mulțimea nesfârșită a variațiilor mici afectează evenimentele lumii,
oricare ar fi ecuațiile diferențiale pe care le-am folosi. Nu vom cunoaște nici
natura timpului, iar limitele fizice ale creierului uman pun, de asemenea,
limite cunoașterii. Ca să nu mai vorbim de limitele limbajului cu care operăm.
Putem formula însă probabilități cu care se poate trăi.
Pe de altă parte, într-un întreg complex se petrec
multe lucruri. Poate interveni, de pildă, „divergența cu mediul”, când este
incapacitate de a-l prelucra. Un întreg poate să intre în „criză”, când
întâmpină dificultăți încât identitatea proprie se pierde. Atunci când sistemul este copleșit de mediu
și nu mai poate fi delimitat, el ajunge la „catastrofă”.
Complexitatea este uneori atât de mare încât pare
dezarmantă. Unul dintre profesorii mei, Niklas Luhmann, considera că tot ce se poate face este inventarea de
tehnici de „reducere a complexității” pentru a trăi oarecum funcțional.
Cardinalul Joseph Ratzinger vorbea de „o lume pierdută” pentru idealuri. Actualul secretar general al ONU declara că
lumea este doar la o apăsare de buton de coborârea în infernul nuclear.
Până la evaluări, însă, se înmulțesc constatările că
nimic nu este liniar și simplu. Ele impun cinci învățături: ceea ce este nu
este ceea ce am vrea să fie; lumea în care trăim este nesigură; ea este
complexă; se poate trăi convenabil doar recunoscând complexitatea, nu
escamotând-o; cunoașterea complexității nu e scop în sine, ci premisa acțiunii.
În cartea Stăpânirea complexității pledez pentru a
aplica optica complexității spre a corecta educația și a rezolva chestiuni
practice. Am și indicat pașii. Cunoscând filosofia contemporană, ca istoric al
ei, și lumea actuală, ca explorator al acesteia, pledez pentru revenirea la
Hegel. Inițiativele impunătorului profesor de la Pittsburg, Robert B.Brandom,
validează o asemenea opțiune. În fapt, apăr de ani un mănunchi de reguli: a
considera întregul; a face diferențieri suficiente; a împiedica simplificarea;
a pune în mișcare oamenii; a organiza acțiuni adecvate. Luate împreună, ele
sunt chiar gândirea.
Țintele amintite la începutul intervenției mele nu
pot fi atinse înainte de a asuma complexitatea. Nu se iese din sărăcie cârpind,
ci angajând un program de reconstrucție. Nu se pot normaliza instituțiile, fără
a lămuri trecutul, care la noi mai scindează societatea, iar pentru aceasta
este nevoie vitală de o istorie scrisă competent a țării din ultimul secol. Nu
se poate dezvoltare competitivă, fără a
satisface corelații complexe și a acționa luminat. Avantaje în cooperarea
internațională nu se obțin cu idei puține și fixe, ci cu un tablou al lumii ce
dă seama de complexitate.
Cantonarea în simplism costă. Este bine să percepem
faptele, să le vedem apoi prin ochelarii regularităților, activând cugetarea,
să prelucrăm date recurgând la computere.
Putem fantaza oricât, numai că fantazarea este doar joc. Teorema mea
spune că azi este nevoie acută de gândire. Din gândirea complexității câștigă
de fapt și percepția și intelectul și prelucrarea și fantazarea.
Alminteri, simplismul alimentează dogmatismul, iar
prin dogmatism se trădează până și cele mai critice concepții. Schopenhauer
rămâne exemplul peren. Eșecul generațiilor, unele dintre cele de dinaintea
celor care trăim azi, este, de asemenea, probă.
Autor:
Andrei Marga
Sursa:
http://www.andreimarga.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu