joi, 8 februarie 2024

Omul de la poalele Cerului

                                                                      de Gheorghe Pârja

Am fost fascinat toată viața de orizonturi. Ele îmi reprezentau simbolul chemării la drum lung, peste vremuri și timp. În pruncie, stăteam cu Moșu Lupu pe o ridicătură de pământ și priveam în zare. Așa îi spunea el orizontului. Vedeam în față muntele care îmi lovea privirea. O priveliște măreață, dar cu multe întrebări. Mă liniștea unduirea dealurilor dinspre Budești și mai încolo, spre Runcu. Spre Runcu-Salvei, de unde a procurat lemne pentru casă. Moșu Lupu mi-a explicat cum lumea este nesfârșită. Dacă voi ajunge în vârful primului deal, voi vedea un alt deal și apoi alt deal. Și tot așa. Când bătrânul meu prieten îmi explica cum stăm cu nesfârșitul, eu încă nu ieșisem din sat. Țin minte că mi s-a spus că acolo în zare voi cunoaște oameni buni, cu vocația zidirii în suflet. Adică prieteni. Multă nerăbdare de viață mi-a sugerat acea lecție despre orizont.

Am fost lămurit că niciodată nu se unește Cerul cu Pământul, cum era definiția amăgitoare a orizontului. Cu vremea m-am convins de asta. S-a adeverit ca dincolo de primul deal să aflu prieteni izvorâți din credință și Cuvânt. Unul dintre ei, de stirpe rară, a fost Ioan Pintea. Din Runcu-Salvei, acela arătat de bunul meu veghetor. Ioan Pintea este preot, cu studii adecvate, dar și un scriitor cunoscut, iar mai nou un iscusit administrator al culturii bistrițene. Este directorul Bibliotecii Județene. Aici face din iubirea de carte o măreție spirituală. De el mă leagă omenia, poezia și credința. Mie mi-a rămas pilduitoare prețuirea de care s-a bucurat tânărul Ioan din partea Părintelui Nicolae Steinhardt. Scriam cu o vreme în urmă că fericit este acel maestru cu ucenici ascultători în preajmă.

Ascultarea nu înseamnă neapărat supunere. Nicidecum. Doar Brâncuși a avut dreptate când s-a despărțit de maestrul Rodin cu știutele cuvinte: la umbra marilor arbori nu crește iarba! El trebuia să proiecteze simbolurile românești în universal. Pentru Monahul de la Rohia, ucenicul avea alt înțeles. Iar când este vorba de preotul și scriitorul Ioan Pintea, starea de ucenic are o rezonanță nobilă, creștină. Niciodată Ioan nu a renunțat la ipostaza de a fi ucenicul ascultător, apoi apostol al Părintelui. Era drumul spre Lumină, spre condiția de cărturar. După săvârșirea din viață a Părintelui, Ioan a rămas un prețuit martor, din stirpea magilor vestitori. Acum, el, preotul și poetul, a devenit lumina dinspre înțelepciunea Maestrului. Cred că nu este o zi lăsată de Dumnezeu, ca bunul meu prieten din Runcu să nu fie cutremurat de întâlnirea cu Părintele Nicolae.

Ioan, omul de la poalele Cerului, a găsit ce a căutat. Împlinirea prin credință și prietenie. Cine a citit cartea „Primejdia mărturisirii,” carte pe care au scris-o împreună, își va da lesne seama că încă de tânăr, Ioan Pintea a avut vocația libertății. De altfel, îi spunea Maestrul: „Iisus ne vrea liberi, Ioane, liberi.” Astăzi, cărturarul Ioan Pintea mi-a făcut o invitație la Beclean. Este motivul pentru care am scris acest text. Acolo vom evoca Fenomenul Saeculum, o reședință spirituală care a marcat multe destine literare. Un fenomen literar greu de prins în schemele timpului trecut. Scriitorul Cornel Cotuțiu ne-a propus un recurs la memorie îngrijind antologia Saeculum – dincolo de nostalgii. Admirabilă faptă pentru ilustrarea grupului de tineri, care ne-am adunat la Dej și Beclean.

Ce era Saeculum? În limba latină – timp, generație, epocă, perioadă, spirit al veacului. A fost un cenaclu care a existat la Dej și la Beclean, din 1980 până în 1986, când a fost închis. Era una dintre reacțiile tinerilor din Dej, Beclean, Cluj, Bistrița, Maramureș și din alte împrejurimi. Spiritul coagulării a fost Radu Săplăcan, curajos, abil, altruist, persuasiv, inteligent și cu duioșie sufletească. Președinte asumat de noi a fost scriitorul Teohar Mihadaș, care întruchipa revolta în fața supunerii. Omul de la poalele Cerului ne cheamă astăzi să celebrăm un început. Așa am plecat într-acolo Dana, Delia, Nicolae și cel care scrie aceste rânduri, la întâlnirea cu un trecut remarcabil. Care răsună și astăzi în mulți dintre noi.

Dar mai multe, la întoarcerea acasă. Mulțumesc omului de la poalele Cerului că nu a uitat de exercițiul devenirii mele pe această parte de lume.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu